ALUATUL DE LEMN AL PORTII (II)

In poarta se naste gramatica lucrului si a gandului, comuniunea lor. Aici, energia materiei devine gand. Caci ce e altceva Poarta decat simbolul omului in consens cu cosmosul, caci ce e altceva acoperisul ei decat cerul, iar pragul – pamantul. Omul o sfinteste si se lasa sfintit de ea. El este Poarta prin care transcendenta se ontifica prin mica ei posibilitate de a cadea in ambiguitatea materie-spirit, adica OM. Poarta este modelul omului universal. Omul este poarta lui Dumnezeu spre murire, este o scara spre cer si totodata o coborare spre OM. De aceea ea leaga cerul de pamant prin simbolul ei intrinsec, asa cum funia cioplita pe Poarta este ecoul aceluiasi sens al ei, ca un simbolic pleonasm al semnificatiei oferite de insasi constructia simpla a trupului ei. Caci un lucru spune ceva prin el insusi, asa cum funia de pe poarta ilustreaza mai adancul sens al insasi fiintei portii, pentru ca Poarta este o scriere (ca si casa si uneltele omului primitiv) mult mai grava decat orice semn incrustat pe aceste obiecte care au rol de decor, de ilustratie a unui sens deja spus, prin insasi constructia obiectului, a formei in care s-a nascut gata spus, gata exprimat. Caci nasterea si moartea unei forme sta in sensul ei care nu i se adauga ulterior printr-o anumita tehnica de incrustare, ci exista deja – in sine – in mod virtual, la nasterea ei. De aceea cel mai limpede limbaj e cel al formei in sine, epurate de decorativ. Podoaba trebuie sa fie in consens cu forma si nu in opozitie cu ea. Podoaba nu trebuie sa striveasca forma, ci sa o puna in valoare sprijinindu-se pe insasi arhitectura intima a formei. Le produce o dezbinare intre decorativ si sens – atunci cand decorul excesiv devine semn al neputintei sesizarii esentei. (In tragedia greaca corul nu poate inlocui piesa pe care o comenteaza). Cioplirea unei porti este o rugaciune Pana unde decorul poate intinde forma? Foarte departe: pana cand decorul subjuga forma si ii inlocuieste sensul, prabusindu-se tragic in sine din lipsa de osatura. Decorul excesiv si neizvorand din intimitatea formei (caci forma in sine nu e niciodata nuda – ea se naste gata decorata, imbracata in ea insasi), deruteaza forma in tendinta ei de intoarcere perpetua in sine si nu i se permite decat sa deformeze obiectul in elucubratii armonice cu forma de baza, orice exagerare ratand armonia, linistea de acasa a formei. Acasa la ele formele se lupta cu decorul, il tin la Poarta, cocheteaza cu el, si din aceasta iubire se poate naste armonia. Cele mai simple obiecte primitive evita decorul, il ocolesc, preferand un limbaj simplu, al formei, o mutenie semnificativa a formei in mormantul sensului ei functional. Ca vindecate in forma sunt aici primele semne de decor, creand frumosul necautat. De aceea aparitia decorului in cazul nostru, a incrustarii portilor, e primul lor semn de decadenta(!). Vai de sculptorul amator care nu este mai mult dulgher decat sculptor, decorator de porti, caci el construieste poarta pentru a o ciopli, incrusta, omorandu-i sensul pentru care Poarta „in sine” functioneaza. El a uitat ca cioplirea unei porti este o rugaciune la sensul ei venit din strafunduri culturale. Astfel ca el se trezeste facand suporturi pentru decoruri, si nu Porti. Este astfel un scenograf de ultima speta cu toate calitatile lui artizanale de necontestat. Oricat de mult ne-ar durea – o Poarta – e mai importanta pentru ca e „Poarta” si nu pentru ca are funia cioplita pe fatada ei. Pornind de la aceasta greseala de orientare, noua tipologie de taran nu locuieste in casa, ci in “bucataria de vara” construita in curte sau la subsol, nu isi aduna gandurile in poarta ca bunicii nostri, ci ii admira decorul, eclectica ingramadire de elemente decorative de la cele arhaice, pana la torsade de ultima nuanta baroca. Poarta face casa sa devina „acasa” Aceasta este moartea intelesului Portii, iar ceea ce ramane in acest caz in picioare, nu e Poarta, ci arhitectura de carton a unei idei goale. Sa privim o casa maramureseana veche, cu acoperisul de dranite prelung tuguiat, ca palmele intr-o cuminte rugaciune, cu ferestrele taiate simplu in masa de lemn, cu stalpii prispei, cu gardul de nuiele ce-o imprejmuie intr-o impletire dramatica, sau cararea spre poarta, timida, si in sfarsit: Poarta, stindardul casei, mandria ei, „decorul” ei sarbatoresc, luxul ei aparent, dureros de nefolositor. Caci ce emotie iti da o casa atat de simpla, cu atata efort framantata in lemn, cu ecoul ei in Poarta somptuoasa, raportata la dimensiunile gospodariei!... Ce acopera Poarta intr-o economie atat de modesta? De ce i se atribuie un covarsitor rol in acest ansamblu? De ce Poarta sarbatoreste iesirea in lume si intoarcerea acasa? Poarta face casa sa devina „acasa”, iar casa sa fie dusa cu sine in lume. Poarta face posibil consensul omului cu Universul la toate nivelurile lui. De aceea casa, poarta, vesmintele, sunt tot atatea cuvinte ce se articuleaza intr-o limba mai mult sau mai putin decorata. Ioan Marchis Director Directia Judeteana pentru Cultura