ALEXANDRU I. Ţarul autocrat şi iacobin

La 23 decembrie 1777, s-a născut Alexandru, viitorul ţar al Rusiei, primul copil al Marelui Duce Pavel Petrovici şi al prinţesei Sophia Dorothea de Wurtemberg. A fost unul dintre cei mai enigmatici ţari ai Rusiei, cu o personalitate contradictorie.

Curând după naşterea sa, Alexandru a fost luat de la tatăl său de către bunica sa, Ecaterina cea Mare a Rusiei, care îl ura pe Pavel şi nu voia ca acesta să aibă vreo influenţă asupra educaţiei viitorului împărat. Alexandru Pavlovici a fost crescut de bunica sa, ţarina Ecaterina a II-a, care l-a alintat. Unele surse susţin faptul că ţarina pusese la cale să-l elimine pe Pavel din succesiune. Ambele tabere au încercat să-l folosească pe Alexandru în scopuri proprii, iar el a fost nevoit să se împartă din punct de vedere emoţional între bunică şi tată.

Marele Duce Alexandru îşi vedea părinţii foarte rar, un tată capricios şi o mamă care îl diviniza. Ecaterina l-a angajat pentru educaţia lui pe elveţianul La Harpe, un republican convins, care i-a insuflat lui Alexandru credinţa în atotputernicia legii şi ura faţă de despotism. Alexandru a împărtăşit principiile lui Rousseau, insuflate de tutorele său elveţian, şi tradiţiile autocraţiei ruseşti de la guvernantul său militar, Nikolai Saltikov.

Andrei Afanasievici Samborski, cel pe care bunica lui Alexandru îl alesese pentru educaţia sa religioasă, era un preot ortodox atipic, care trăise mult timp în Anglia şi care i-a învăţat pe Alexandru şi pe fratele său, Constantin, engleza. Alexandru a simpatizat cu revoluţionarii francezi şi polonezi. Aceste tendinţe contradictorii l-au însoţit pe tot parcursul vieţii şi s-au remarcat prin dualismul lui în problemele domestice şi militare.

Cu timpul, Alexandru a ieşit de sub tutela Ecaterinei şi a început să admire disciplina militară de la reşedinţa tatălui său de la Gatcina. Marele Duce Alexandru era un băiat frumos, admirat de femeile de la curte. Când a împlinit patrusprezece ani, Ecaterina a decis să-l însoare. Aleasa a fost fiica prinţului moştenitor de Baden, Louise, devenită Elisabeta Alexeieva, după ce a trecut la religia ortodoxă. Cei doi s-au căsătorit la 9 octombrie 1793. Chiar dacă Elisabeta Alexeieva s-a îndrăgostit de soţul ei, Alexandru a neglijat-o şi, în curând, amândoi au început să aibă aventuri.

În 1796, Ecaterina a murit şi Pavel Petrovici a devenit ţar al ruşilor. La început, Alexandru a fost foarte încrezător în domnia tatălui său, dar cu timpul şi-a pierdut speranţa. „Când tatăl meu a ajuns suveran, a vrut să reformeze totul. Începutul domniei lui a fost promiţător, dar aşteptările nu s-au adeverit. Totul a fost răsturnat cu capul în jos... A ştiut că uneori m-a dus gândul să plec din ţară... Starea jalnică de acum a patriei mele m-a făcut să-mi schimb ideile. Dacă voi ajunge vreodată să conduc ţara, va fi mai bine pentru mine să nu mă exilez de bună voie şi să mă dedic misiunii de a-i aduce libertatea şi de a o împiedica să devină pe viitor o jucărie în mâinile unui nebun”, scria Alexandru.

Viitorul ţar a fost abordat la un moment dat de complotişti care plănuiau o lovitură de stat îndreptată împotriva tatălui său. El a fost de acord cu detronarea lui Pavel şi a acceptat să urce pe tronul ţarilor, cu condiţia ca tatăl său să nu fie rănit în nici un fel. Asasinarea lui Pavel de către complotişti l-a făcut să se simtă copleşit de remuşcări şi de vinovăţie, iar măsurile liberale instituite în săptămânile care au urmat au fost motivate de teama de ucigaşii tatălui său. În scurt timp însă, Alexandru s-a simţit suficient de sigur pe loialitatea armatei şi a decis să revină la politica tatălui său.

Alexandru a urcat pe tron la 23 martie 1801 şi a fost încoronat la Kremlin pe 15 septembrie, în acelaşi an. La început, Biserica ortodoxă a avut doar o mică influenţă asupra vieţii împăratului. Tânărul ţar era determinat să reformeze învechitul şi centralizatul sistem de guvernământ pe care se baza Rusia. Deşi i-a păstrat o perioadă de timp pe vechii miniştri care lucraseră pentru răsturnarea fostului ţar, una dintre primele decizii ale domniei sale a fost aceea de a numi Comitetul privat, alcătuit din tinerii şi entuziaştii săi prieteni (Viktor Kociubei, Nicolai Nicolaevici Novosilţev, Pavel Alexandrovici Stroganov şi Adam Jerzy Czatoryski) pentru a concepe un plan de reformă domestică, care trebuia să pună bazele stabilirii unei monarhii constituţionale în concordanţă cu învăţăturile Iluminismului.

De asemenea, Alexandru a dorit să rezolve o altă problemă importantă din Rusia: viitorul şerbilor, dar acest lucru nu a fost realizat decât în 1861. La începutul domniei lui Alexandru, editurile au primit libertatea de exprimare liberă şi a fost interzisă tortura. În câţiva ani, Mihail Speranski a devenit unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai ţarului şi a întocmit multe planuri pentru reformele elaborate. Ţelurile reformatorului depăşeau cu mult posibilităţile vremii şi, chiar după ce au fost ridicate la rangul de dispoziţii ministeriale, puţine dintre acestea au putut fi puse în aplicare. Imperiul rus nu era pregătit pentru o societate mai liberală.

Codificarea legilor iniţiată în 1801 nu a fost terminată niciodată în timpul domniei sale; nimic nu a fost făcut pentru a îmbunătăţi statutul intolerabil al ţărănimii ruseşti; constituţia elaborată de Mihail Speranski şi aprobată de către împărat a rămas nesemnată. În sfârşit, intrigile plănuite de rivalii politici ai lui Speranski au dus la pierderea de către acesta a sprijinului lui Alexandru şi la demiterea sa ulterioară.

Alexandru, fără să fie în mod conştient tiranic, a dispus în totalitate de specifica neîncredere în oameni a unui tiran şi de o judecată independentă. Era lipsit astfel de prima calitate a unui suveran reformist: încrederea în oamenii săi. El a experimentat în provinciile periferice ale imperiului său, iar ruşii au remarcat cu voce tare că a oferit Poloniei, Finlandei şi guvernoratelor baltice beneficii care nu existau pe teritoriul Rusiei.

Anumite reforme au fost înfăptuite, însă nu au putut supravieţui intervenţiilor suspicioase ale autocratului şi subordonaţilor săi. Complicatul sistem de educaţie a fost strangulat în numele aşa-numitelor interese ale „ordinii” şi ale Bisericii ortodoxe ruseşti, cu toate că au fost reconstituite sau fondate noi universităţi la Tartu, Vilnius, Kazan sau Harkiv.

Aşezările militare, pe care Alexandru le-a proclamat ca fiind o binecuvântare atât pentru soldaţi cât şi pentru stat, au fost impuse cu forţa ţărănimii şi armatei cu o cruzime extremă. Deşi ar fi trebuit să îmbunătăţească condiţiile de trai ale soldaţilor, efectul economic al acestora a fost nesemnificativ, iar asprimea disciplinei militare a provocat revolte frecvente.

Chiar şi „Societatea Bibliei”, prin care împăratul, cuprins mai târziu de starea de zel evanghelic, îşi propusese să-şi binecuvânteze poporul, era condusă după aceleaşi legi nemiloase. Arhiepiscopul catolic şi metropolitanii ortodocşi au fost forţaţi să servească în comitetul acesteia alături de pastori protestanţi. Preoţii de la sate, antrenaţi să privească orice amestec în documentele tradiţionale ale Bisericii ca fiind păcat de moarte, au devenit fără voie instrumentele propagării a ceea ce ei considerau a fi lucrarea diavolului. 

Primii ani ai domniei lui Alexandru au fost dominaţi de impunerea unor reforme, dar au provocat schimbări majore în societatea rusă. În anul 1802, ţarul a acordat senatului dreptul de a respinge acele legi pe care le considera nepotrivite. Un an mai târziu, când acest drept a fost exercitat, ţarul a intervenit şi l-a limitat. În 1803, un decret a urmărit crearea unei şcoli parohiale în fiecare sat, oferind şcolarizarea gratuită tuturor, inclusiv şerbilor. În practică, foarte puţini şerbi şi-au trimis copiii la şcoală.

Pe plan extern, domnia ţarului Alexandru I a fost dominată de luptele cu Napoleon Bonaparte. În 1802, Alexandru a încheiat un tratat cu Franţa. Pacea europeană a fost de scurtă durată, deoarece, în mai 1803, Franţa a intrat în război cu Anglia. Încercările lui Alexandru de a arbitra acest conflict au fost respinse de împăratul Franţei.

Încoronarea lui Napoleon ca împărat în 1804 l-a convins pe Alexandru că nu poate exista o coabitare paşnică cu Franţa. În 1805, Rusia, condusă de Alexandru, s-a alăturat Austriei şi Angliei în cea de a treia coaliţie împotriva Franţei. Campania condusă de Alexandru s-a sfârşit cu o mare înfrângere pentru Rusia, în mare parte pentru că ţarul a nesocotit sfatul experimentatului său general, Mihail Kutuzov.

O a patra coaliţie antifranceză, formată în 1806, s-a finalizat cu înfrângerea Rusiei. În acelaşi timp, atragerea Turciei în război de către Franţa a pus capăt dorinţei lui Alexandru de a continua războiul. Rusia nu era pregătită să lupte pe două fronturi şi a fost nevoită să renunţe la insulele din Marea Ionică şi să-şi retragă trupele din Moldova şi Ţara Românească.

În 1808, Napoleon a acceptat pretenţiile Rusiei la cele două ţări româneşti în schimbul sprijinului rus în eventualitatea unui război dintre Franţa şi Austria. Alianţa lui Alexandru cu Napoleon nu a fost populară în rândul conservatorilor ruşi. Mai mult, ca urmare a acestei alianţe, Rusia a fost nevoită să întrerupă legăturile comerciale cu Anglia, ceea ce a avut un efect puternic negativ asupra economiei ruse.

În mai 1812, Alexandru a încheiat pacea cu turcii şi Rusia s-a retras din cele două ţări româneşti, dar a păstrat o mare parte din Basarabia. O lună mai târziu, Napoleon a invadat Rusia în fruntea unei armate imense. Armata rusă era depăşită numeric, aşa că generalul Kutuzov a decis evitarea luptei. La 14 septembrie, Napoleon a intrat în Moscova, care a fost abandonată de Kutuzov, în ciuda dezacordului manifestat de Alexandru. A urmat dezastrul cunoscut al armatei franceze şi retragerea acesteia din teritoriul rusesc.

După acest război, ţarul rus a devenit convins că era de datoria lui să îl răstoarne pe Napoleon şi să restaureze ordinea în Europa. În 1813, el a creat a cincea coaliţie antifranceză, cu Austria şi Prusia. Preluând conducerea armatei, Alexandru a dat dovadă de un mare eroism în bătălia de la Leipzig. Apogeul campaniei lui Alexandru a fost intrarea în Paris în fruntea armatei sale.

După abdicarea lui Napoleon, Alexandru a devenit „Salvatorul Europei”. La Congresul de la Viena, el a trebuit să accepte crearea unui regat polonez sub un rege Romanov şi nu recrearea Poloniei. Ultimul act de măreţie al lui Alexandru pe scena internaţională a fost încheierea Sfintei Alianţe.

Alexandru I a murit în 1826 la Trangor. Rămăşiţele lui au fost duse şi îngropate la St.Petersburg. Faptul că trupul ţarului nu a fost expus înainte de înmormântare a alimentat mitul popular că nu ar fi murit, că ar fi renunţat la tron pentru ca să devină un sfânt rătăcitor. După unele păreri, nici nu se ştie exact unde a fost îngropat.

O adevărată ghicitoare pentru contemporanii săi

Autocrat şi iacobin, om al lumii şi mistic, Alexandru I a apărut contemporanilor ca o ghicitoare pe care fiecare o dezlega potrivit propriului temperament. Napoleon l-a considerat „un bizantin schimbător” şi l-a poreclit „un Talma al nordului”, pregătit oricând să joace un rol remarcabil. Klemens Wenzel von Metternich îl lua în derâdere cu orice ocazie, considerându-l un om nebun, iar Castlereagh îi atribuia mari

calităţi, dar considera şi că este „suspicios şi indecis”.

„Deşi avea trăsături regulate şi delicate şi un ten strălucitor şi proaspăt, frumuseţea lui fizică era la prima vedere mai puţin impresionantă decât aerul de amabilitate blândă care cucerea orice inimă şi inspira încrederea în orice clipă. Silueta lui înaltă, nobilă şi maiestuoasă, care se înclina adesea ca în poza statuilor antice, ameninţa deja să devină îndesată, dar proporţiile erau perfecte”, afirma despre Alexandru I contesa Tiesehausen.