Alexandru Filipașcu, Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română

Anul acesta, 2020, se împlinesc 68 de ani de la decesul lui Alexandru Filipașcu, profesor, istoric român. A fost arestat de MAI pe baza HCM nr. 1554/22.08.1952 a Consiliului de Miniștri a RPR și internat în colonia de muncă Valea Neagră (Constanța).
În conformitate cu această hotă­râre, „în colonii de muncă vor fi reținuți și internați toți cei care prin faptele lor, direct sau indirect primejduiesc sau încearcă să pri­mej­­duiască regimul de demo­crație populară… îngreunând construcția socialismului sau defăimează puterea de stat și organele sale, dacă acestea nu constituie sau nu pot constitui infracțiuni”. Reiese clar din cuprinsul acestei hotărâri că internarea nu a avut nici o bază legală; persoana internată nu a săvârșit nici o infracțiune, chiar în conceptul regimului de dic­tatură a proletariatului. Internă­rile în Colo­niile de muncă s-au făcut de MAI, pe baza propune­rilor Direcției Generale a Secu­rității Statului, comisia care de­cidea internarea fiind cons­ti­tuită din Gheorghe Pintilie (mi­nistru adjunct) și ofițerii de securitate sau miliție Alexandru Nicholski, Aurel Corin, Francisc Butika, Vintilă Marin, Wilhelm Einhorn și Iosif Erdei1).

Arestarea de către MAI a lui Alexandru Filipașcu, s-a făcut la data de 15 august, de ziua Sfintei Mării, acțiune premeditată și finalizată încă înainte de apariția HCM 1544, datată 22 august 1952. Condamnarea la 5 ani cu detenție, în lagăre de muncă, s-a decis de MAI, pe bază de proces verbal, fapt ilegal chiar și pentru acele vremi. Alexandru Filipașcu nu rezistă la condițiile dure de deten­ție și decedează după 4 luni de la internare. Avea doar 50 de ani.
La percheziția domiciliară, făcută cu prilejul arestării, au fost confiscate mai multe documente, manuscrise, cărți, printre care și manuscrisul lucrării „Enciclopedia familiilor nobile mara­mureșene de origine română”2).
Manuscrisul a fost distrus, această lucrare de mare anvergură fiind reconstituită pe baza primelor schițe și însem­nări rămase familiei. A implicat o activitate de mare anvergură, în care s-au implicat profund atât D-na Livia Piso Filipașcu precum și D-l Ion Piso. Și rezultatele se văd. O adevărată comoară de informații privind trecutul istoric al Maramureșului, al românilor de pe acele meleaguri, care în ciuda suferințelor îndurate și-au păstrat credința și neamul. Ediția bilingvă a volumului, ro­mână-engleză, îi asigură și vizibi­li­tatea internațională, atât de im­­­­por­­­tantă, în condițiile globalizării.

Bogăția de date și documente prezentate în lucrare, reliefează prezența unei nobilități române viguroase în spațiul transilvan, infirmă tezele maghiare prin care populația română ar fi venit în spațiul transilvan, după ce acesta făcea parte din coroana maghiară și anume în două etape: o migrație timpurie3) în sec. XIV-lea și alta târzie4) prin sec. al XVI-lea. Să detaliem unele aspecte:

Istoriografia maghiară afirmă că: „Românii în sec. XIII-lea trăiau pe versantele Carpaților Meriodio­nali3). De acolo, în anul 1288 apar în regiunea sașilor sibieni, în 1292 în Comitatul Hunedoara iar în 1293 în Comitatul Alba. De aici, în perioada Angevină se răs­pândesc treptat spre nord: Zărand (1318), Bihor (1326), Arad (1337), Crasna (1341) și Timiș (1343) iar în Transilvania propriu-zisă la Turda (1342), Cluj (1344) și apoi Bistrița și Beclean (1363). În Solnocul Interior au ajuns mai devreme, înainte de 1353, probabil din Maramureșul învecinat”. Și continuă: „Numeroase însemnări atestă că răspândirea lor a fost rezultatul acțiunii de colonizare a nobililor”. Aceste date sunt însă puse la îndoială, chiar de același autor, care afirmă: „Este evident că în multe cazuri, colonizarea românilor a premers, poate cu decenii, pomenirea lor din cele mai timpurii surse”. Și precizează: „Nu se poate să nu-ți dai seama că emigrarea s-a produs din sud și nord-est, adică din direcția Balcanilor și a Moldovei”.

După Pal Teleki, a cărei teză a fost expusă în volumul Siebenburgen, partea de nord a Transilvaniei ar fi avut preponderent o populație majoritar maghiară4). Scăderea po­pulației de origine maghiară, ca urmare a incursiunilor turcești și a pierderilor suferite în războaiele anti-otomane și anti-habsburgice, concomitent cu așa numita „imi­grație românească târzie” ar fi condus la modificarea structurii et­nice, în special în nordul spațiului transilvan.
Tezele de mai sus, privind migrația populației românești atât în perioada istorică denumită timpurie, precum și târzie, sunt evident false și contrazise de multe date istorice. Vom exemplifica această afirmație prin unele rela­tări consemnate în istorie. Acestea evidențiază o migrație a populației românești din Transilvania în Moldova și nu în sens invers. Introducerea sistemului feu­dal medieval occidental a determinat pe mulți români să treacă în Moldova, după cum relata cronicarul Ioan de Kükülo (1320-1397)5): „Bogdan, un român din Maramureș, aducând cu el pe românii din acel district a trecut în țara Moldovei, care era supusă Coroanei Maghiare, dar din cauza vecinătății tătarilor, de mult timp părăsită de locuitori. Și cu toate că a fost combătut, mai adeseori de oastea regelui însăși, totuși cres­când marele număr al românilor în această țară s-a dezvoltat ca țară”. În Cronicon Budense6), care prezintă istoria Ungariei până în anul 1468, se menționează de asemenea o migrație a populației românești din Transilvania în Moldova.
Prezența românilor în jurul Bis­triței, înainte de intrarea hunilor, este menționată cu ocazia unui proces (la care a participat Ludovic I), între românii din localitatea Sân Petru și sașii din Satul Nou, în anul 1366, privitor la proprietatea unei păduri. Cităm: „Blacii din Sân Petru cu necaz au adus înainte, că teritoriul lor peste o mie de ani posedat (stăpânit) prin ei și prin strămoșii lor, mai de multe ori cu sânge răscumpărat”. Hotărârea luată, aprobată de către regele Ludovic a fost: „În privința acestei discordii, după cum am ținut între noi sfat matur, am aflat a fi drept și echitabil, că deoarece teritoriul, hotarele, încă cu ocazia intrării hunilor, desemnate și prin ducii acestora, sub grea pedeapsă oprită sunt imutabile, această pădure să rămână în stăpânirea sa­tului Blacilor că aceea din bătrâni fuse, se arată situațiunea și notița publică”.

Prezența unei populații majoritare de origine română, precum și vechimea acestora în spațiul Transilvan rezultă clar din Urbariile referitoare la domeniile cetăților precum și cele nobiliare din Transilvania, din sec. XVI-lea7,8). În domeniul Cetății Ciceului, în anul 1553, se aflau 54 de sate din care 13 ungurești și 41 românești, ultimele organizate în 7 voievodate. Urbariul domeniului cetății Chioar, din anul 1566, înscria 67 localități, din care 65 românești organizate în 12 voievodate. Inventarul cetății Gherla din anul 1553 înscria 23 de sate din care 10 românești, 4 săsești și 9 ungurești sau cu populație amestecată. În domeniul Cehu Silvaniei, cons­cripția urbarială din 1566 înscria alături de Târgul Cehu, un număr de 44 de sate, din care 35 erau românești și 8 ungurești, satele românești fiind organizate în voievodate.
În domeniul cetății Șimleului, în urbariul din 1594 erau 48 de sate din care 37 românești și 11 ungurești, distincția fiind făcută prin faptul că cele românești erau organizate în voievodate. În părțile Dejului, până la Bistrița, Reghin, în sec. XVI-lea, erau 48 de sate din care 28 românești, conduse de cnezi, iar cele germane de către greavi. În această perioadă erau zone organizate în districte sau regiuni precum Cluj, Năsăud, Rodna, Bistrița sau Gurghiu7, 8), uneori și sate românești răsfirate. Toate aceste date contrazic teza imigrării românilor în Transilvania atât în epoca „timpurie” precum și cea „târzie”. Organizarea de tip cnezial și voievodal era specifică populației românești și avea o vechime considerabilă, prezentă cu mult timp înainte de pătrun­derea ungurilor în Transilvania. Judecata se făcea după „jus vala­hum” pentru multe pricini. Organizarea în cnezate și voievodate, mult timp nu a fost perturbată, în contextul autonomiilor românești din regatul maghiar. În acest context menționăm spre exemplu faptul că regina Elisabeta concede comu­nităților de români din comitatul Bereg să-și aleagă voivozi, cum au alți locuitori din Maramureș sau în alte părți ale țării9).

În Transilvania era o viguroasă și importantă clasă de conducători ai populației românești. După
Pas­­cu 10), până în anul 1541, erau cel puțin 1200 cnezi și 400 voievozi în Transilvania, mulți dintre aceștia păstrând atributele vechi, înainte de venirea ungurilor.
Regii angevini au introdus sistemul medieval occidental în Ungaria, precum și cel denumit honor ce avea în vedere recompensarea celor care aduc servicii regalității. În acest context au fost înnobilate, pentru început, multe persoane din rândul voievozilor și cnezilor români. Existența unei nobilimi românești este o caracteristică a vieții sociale din Transilvania, în epoca feudală. Individualitatea acestora a fost recunoscută în actele oficiale (nobilis valachi). Determinantul etnic a fost utilizat de forurile emitente din regat, mai întâi pentru persoane individuale, apoi spre finele sec. XIV-lea, pe măsura creșterii numerice, pentru a desemna comunitățile de nobili români. Analizând diplomele nobiliare acordate românilor, în majoritatea cazurilor au fost date pentru fapte de arme. Acestea puteau fi săvârșite doar de persoane, care prin statutul lor social și care în virtutea acestuia aveau obligația de a presta servicii mi­litare. Obiectul daniei, care însoțea diploma, se referă la terenul donat, care era cnezatul sau satul pe care îl stăpâneau de dinainte.

Să analizăm această problemă în cazul Maramureșului9). Astfel, Carol I donează Strâmtura cneazului Stanislav fiul lui Stan (29.09.1326), Ludovic îi lasă cnezatul de Sarasău cu toate veniturile sale lui Opriș și Mariș, fii lui Codrea Voievodul (28.12.1345), conferă cnezatul satelor românești Lipceni și Herincea românilor Sărăcin, Nicula, Valentin și Luca, fii lui Crăciun (01.04.1350), dăruiește românului Wanhcuk, fiul lui Frankstan, a moșiei românești Vaaradia (14.05.1356); dăruiește lui Stan, fiul lui Petru, Rona de Sus (14.05.1360), întărește pe românul din Maramureș Stan fiul lui Gherhes în 1/3 din moșia Sarasău (24.06.1360), dăruiește fiilor lui Lucovoi, români din Maramureș, cnezatul Ozun (14.05.1360), introduce românul Ioan fiul lui Dragomir în posesia moșiei Rona (15.03.1368) etc.
Către finele sec. al XIV-lea, pe măsura creșterii numerice, prin înnobilarea păturii conducătoare a populației românești, sunt mențio­nate comunități de nobili ro­mâni11). Prima mențiune colectivă explicită internă a nobilimii române, da­tează din anul 1376 și se referă la „nobiles Olachi” din districtul Caransebeș. Voievodul Stibor (1395-1401), în anul 1399 se adresa „universum et singulis nobilus Ungaris et Olahus” iar regele Sigismund, în anul 1412, într-o scrisoare către Papă, îi menționa pe „nobilii unguri, sași și români” din Transilvania. In anii 1452-1453 sunt menționați, în mod expres, ca parte componentă a armatei ardelene, nobilii români din părțile Transilvaniei.

Documentele de epocă evidențiază o viguroasă clasă de proprietari de pământ români (nobili) care s-a menținut în evul mediu și care a ajuns să trăiască în conformitate cu mentalitatea nobiliară, care implica proprietatea funciară, păstra­rea și conservarea documentelor emise de regii Ungariei sau principii Transilvaniei și transmiterea acestora generațiilor următoare, reconfirmarea frecventă a statutului nobiliar (novo donatio), conș­tiința rolului militar, lupta pentru păstrarea privilegiilor obținute, în mare măsură ca urmare a participării la războaie etc. Toate cele menționate mai sus, sunt evidențe istorice privind existența unei populații românești din cele mai vechi timpuri pe teritoriul Transilvaniei, având o viguroasă clasă conducătoare, înnobilată pe măsura adoptării sistemului medieval occidental, în cea mai mare parte păstrându-și originea etnică.
Istoriografia maghiară s-a remarcat de-a lungul anilor printr-o optică globalizatoare și generalizatoare, de minimizare a particu­larităților etnice a nobilimii, de promovare a concepției unei nobilimi unitare. S-a căutat tot timpul asimilarea și acomodarea treptată a nobililor, de origine străină, la conceptele celei maghiare de sorginte apuseană. Practic, s-a căutat deposedarea popoarelor supuse de unguri, de orice individualitate etnică, negarea unității originare și esențiale ale elitei românilor din Transilvania. Este absolutizată teza primatului iden­tității de statut juridic, în definirea grupurilor sociale în epoca me­dievală.

Istoriografia română privitor la Transilvania, în mare măsură nu
s-a orientat spre o analiză atentă a rolului istoric al nobilimii române, evitând, în general discuția despre acest segment important al po­pulației românești. Deși originea românească a unei părți din nobi­lime este menționată în diplomele acordate de regii apostolici sau principii Transilvaniei, nobilimea a fost percepută mai mult drept o creație a statului și ca atare nu a avut conotații etnice, în sistemul politic întemeiat pe principiul unio trium nationum, care promova prezența unei singure nobilimi. Nobilimea de origine română totuși a reușit să se afirme puternic, pe parcursul istoriei, în regiuni precum Maramureșul, păstrându-și identitatea națională.
Meritul incontestabil al lui Ale­xandru Filipașcu în elaborarea „Enciclopediei familiilor nobile de origine română” rezidă în eviden­țierea unei viguroase populații românești, stăpâne pe pământ, implicată în apărarea moșiilor străbune, dar și în viața socială. Răs­foind lucrarea, ne impresio­nează vitejia oamenilor de pe aceste meleaguri, dar și modul în care au contribuit la ridicarea poporului român prin pozițiile ecleziastice pe care le-au avut, sau funcțiile administrative promovate pe bază de competență. Acest studiu s-a clădit pe baza efortului depus de Alexandru Filipașcu în a cerceta arhive din țară și străi­nătate, oriunde acesta a intuit că ar exista date cu privire la nobilimea maramureșeană, inclusiv în bi­blioteca Vaticanului.
Spre deosebire de alte comitate din Transilvania, procesele verbale ale anchetelor privind nobilitatea în Maramureș, între anii 1749-1769 s-au păstrat la Sighet. Această acțiune s-a desfășurat în condițiile implementării unor reforme ce vizau întărirea puterii militare și a eficienței birocrației austriece, prin creșterea veniturilor statului. Cu rezolvarea acestor probleme, Maria Tereza l-a însărcinat pe contele Wilhelm von Haugwitz. Prin măsurile luate s-au dublat veniturile statului între anii 1755 și 1764, fapt ce a permis finanțarea unei armate de 108.000 persoane. Încercările de a impozita clerul și nobilimea au avut doar un succes parțial. În contextul acestor reforme, pe parcursul a două decenii (1749-1769) au avut loc anchete privind statutul de nobilitate al familiilor maramureșene12).
Procesele verbale încheiate cu prilejul înfățișărilor cu documente, înaintea comisarilor imperiali, ates­tau nobilitatea fiecărui solicitant, pe baza actelor prezentate. Pe această cale Maria Tereza a încercat să pună în ordine statutul nobiliar, în funcție de care era așezat apoi sistemul de obligații în cadrul imperiului austriac.
Pe parcursul atestărilor, familiile nobile maramureșene au fost încadrate în trei grupe, și anume: nobili donatori, nobili cu blazon sau armaliști și respectiv nobili cu proprietăți. Arhiva aflată la Sighet a putut fi folosită în analiza a 314 familii din Maramureș atestate drept nobile. Au fost probleme pentru atestarea nobilității unor familii, din același strămoș, care și-au schimbat numele pentru a se deosebi între ele. Desigur, lipsa unor acte deteriorate sau distruse pe parcursul unor largi perioade de timp de la emiterea lor, se înscrie în același context. Menționăm că familia Filipașcu a avut unele probleme în atestarea nobilității, datorate în special familiei Teleki.
În ultimii ani, în Statele Unite a fost publicată lucrarea „List of Hungarian Surnames of the Hungarian Nobility”13), sub egida Universității Purdue, 2010, de Tötösy de Zepetnek. Această lucrare are în vedere o listare a tuturor familiilor nobile din toate regiunile, care pe parcursul istoriei au aparținut de co­roana maghiară (20.000), aces­tea fiind declarate drept ungare. Regăsim în această lucrare numele tuturor celor 458 de familii de nobile române prezente în en­ci­clopedia lui Alexandru Fili­pașcu.
O analiză mai atentă, plecând de la numele de familie, su­gerea­ză că cel puțin 2000 familii, incluse în volumul lui Tötösy, sunt de origine română.
Lucrarea lui Alexandru Fili­pașcu corectează, cel puțin în parte, teza după care populația română avea doar un statut de iobagi, iar clasa conducătoare a principatului Transilvania fiind nobilimea maghiară. Dreptul civil maghiar, în epoca medie­vală, actele oficiale ale vremii s-au constituit drept un suport a faptului că nu numai clasa suprapusă a poporului român a fost ignorată, dar și populația românească în întregimea ei, deși majoritară. Așa cum rezul­tă din lucrarea lui Alexandru Filipașcu, la nobilimea din Transilvania întâlnim elemente distincte specifice feudalității românești, care o leagă atât de începuturile sale premer­gătoare venirii ungarilor, precum și de un anumit tip de nobilime de țară.
Străduința lui Alexandru Fi­lipașcu de a pune în lumină adevăruri istorice, de mare importanță pentru națiunea română, nu a putut fi finalizată, valorosul istoric decedând în detenție. A găsit continuatori, Livia Piso-Filipașcu și Ion Piso, care au preluat această ștafetă și au finalizat importantul volum, în paralel cu înființarea la Vișeul de Sus a Centrului Do­cumentar și Expozițional al Nobilimii Române Maramureșene, sub privirea din cer a celui care a visat o lume mai bună și mai dreaptă, dar pe care nu a ajuns să o trăiască.

Referințe

1. Emil Burzo, Aspecte din geografia represiunii comuniste 1948-1989, în volumul Rezistența antifascistă din munții Țibleșului, Editura Limes, 2020, p.14-25
2. Alexandru Filipașcu, Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română, Editura Eikon, 2015
3. Pal Engel, Regatul Sfântului Ștefan, Editura Mega, 2011
4. Pál Teleki, Siebenbürger, Atheneum, Budapest, 1940
5. Ianos de Kükülo în Chronica Hungarorum, 1485
6. Josephus Podhradezky, Chronicon Budense, Bude, 1838
7. David Prodan, Iobagimea în Transilvania în sec. XVI-lea, Editura Academiei, 1968
8. N.Edroiu, Teza ungară a celor „două jumătăți” ale Transilvaniei, Editura Academiei, 1968
9. Ioan Mihalyi de Apșa, Diplome maramureșene din secolele XIV și XV, Editura Dragoș Vodă, Cluj-Napoca, 2009
10. Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, Cluj, 1971 și 1976
11. Ioan Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania, 1440-1514, Editura Enciclopedică, București, 2000
12. Joody Pál, Cercetarea calității de nobil în comitatul Maramureș, Editura Dragoș Vodă, Cluj-Napoca, 2003
13. Steven Tötösy de Zepetnek, List of Hystorical Surnames of the Hungarian Nobility, Purdue University, West Lafayette, 2010.