Alexandru – stapanul lumii

In toata istoria lumii nu exista decat un singur general care n-a cunoscut infrangerea: Alexandru, macedoneanul pe care istoricii l-au numit cel Mare. O data cu el “totul se precipita, totul se accelereaza, totul se inalta, totul devine luminos si pana si imposibilul devine posibil. Un calaret tasneste in arena lumii, un calaret care pare manat de un vis prea mare pentru el. Este impins inainte de o forta nestavilita, o forta ce-l stapaneste si, in cele din urma, il doboara”, afirma Benoist-Méchin. Alexandru s-a nascut in iulie 356 i.Hr. la Pella, capitala Macedoniei. Mama lui, Olimpia, illira de origine, l-a trimis de la 13 ani sa petreaca un timp in Moesia, in grota nimfelor, unde a fost initiat intr-un numar de mistere, neindoielnic inrudite cu ceremoniile orfice. Educatia sa a fost incredintata mai intai lui Leonidas, apoi insusi marelui filozof Aristotel, cu care a studiat in perioada 343 - 340 i.Hr., in micul oras Mieza. La 17 ani a participat la o campanie in Tracia, iar la 18 ani a condus cavaleria macedoneana in batalia de la Cheroneea. In 336 i.Hr., tatal lui, regele Filip, a fost asasinat si Alexandru a devenit rege al Macedoniei si sef al ligii corintice la doar 20 de ani. In urma a doua expeditii, tanarul rege a consolidat stapanirea macedoneana asupra illirilor si tracilor, asigurandu-si linistea la granitele de nord ale regatului. Alexandru, zeul In primavara anului 334 i.Hr., Alexandru a trecut Hellespontul in Asia, in fruntea unei armate de 35.000 de oameni, incepand razboiul impotriva persilor condusi de Darius al III-lea Codomanul. La inceputul campaniei, persii au crezut ca vor putea infrange repede armata macedoneana, ale carei efective pareau neinsemnate in comparatie cu ale lor. Increzatori in numarul lor mare, asiaticii au privit cu dispret ceata de efebi ce se avantase sa cucereasca un continent necunoscut. Prima victorie macedoneana avea sa vina in acelasi an, pe malurile raului Granicos. Un an mai tarziu, Alexandru a obtinut o noua victorie la Issos, dupa care a ocupat Siria, Fenicia si Palestina. Odata depasite centrele comerciale grecesti din Asia Mica, dintre care cele mai importante (Pergam, Faselis, Milet, Efes, Naukratis) nu reprezentau decat o prelungire a Eladei, Alexandru a fost convins ca inainteaza in tinuturile barbarilor, cum ii numeau greco-macedonenii pe toti cei care nu vorbeau limba lor. Prin barbari, erau desemnate acele fiinte grosolane si necioplite, straine de tot ce inseamna Frumusete si Inteligenta, atat de vadit inferioare locuitorilor Atenei, incat insusi Aristotel le asimila “cu plantele sau cu animalele”. Alexandru a patruns intr-o regiune unde civilizatia era la ea acasa de mii de ani. A trecut prin tinuturi locuite de populatii cu un asemenea grad de rafinament incat ar fi fost perfect indreptatite sa-i considere barbari chiar si pe greci, acesti nou-veniti pe scena istoriei, mult dupa ei. La 24 de ani, Alexandru a ajuns in Egipt, la templul lui Amon. Aici a fost proclamat zeu si un preot egiptean i-a prezis ca intr-o zi va ajunge “conducatorul si reconciliatorul Universului”. Campania spre inima imperiului persan a fost reluata. In 331 i.Hr., Alexandru a obtinut o victorie zdrobitoare asupra armatei persane la Gaugamela. Cauzele acestor succese fulgeratoare trebuie cautate nu numai in marile calitati de strateg ale lui Alexandru si in perfecta disciplina si organizare care domneau in armata sa; ele tin si de slabiciunile interne ale imensului conglomerat de popoare care formau imperiul persan. Urmasul Marelui Rege Nici una dintre victoriile anterioare nu fusese decisiva. Abia la Gaugamela a inceput marea schimbare, atunci cand a incoltit pentru prima oara in mintea unui om ideea de a crea o monarhie universala, adunand laolalta Orientul si Occidentul. Regele Regilor, Darius, s-a retras spre rasarit pentru a nu fi capturat, luand cu el tot ce mai ramasese din trupele-i fidele, precum si floarea nobilimii. In acel moment, un intreg continent s-ar mai fi putut ridica in spatele lui Darius pentru a-i veni in ajutor: sacii, masagetii, scitii, transoxienii, hircanienii, areii si paraponisadeii, importante forte, capabile sa schimbe cursul destinului. Amortita in lancezeala ei, Asia n-a inteles nimic din drama care se desfasura. Mai mult, cativa generali si satrapi persani (printre care puternicii Bessus, Nabarzanes si Barsaentes) l-au facut prizonier pe Darius. Intentia lor era aceea de a-l duce in Bactriana si de a-l folosi in timpul tratativelor cu Alexandru, de la care sperau sa obtina recunoasterea suzeranitatii satrapiilor orientale. Ultimele trupe persane s-au risipit si cativa dezertori l-au informat pe Alexandru despre detronarea Ahemenidului. Alexandru a galopat intreaga noapte in fruntea calaretilor sai prin stepa asiatica. Lesurile soldatilor care au cazut istoviti au fost lasate prada vulturilor, caci nimic nu trebuia sa incetineasca goana nebuna a carei miza era, nici mai mult nici mai putin, stapanirea lumii. La aparitia avangarzii lui Alexandru, Bessus si Barsaentes l-au injunghiat pe Regele Regilor, legat cu lanturi de car, dupa care si-au continuat fuga. Alexandru, sosit la locul crimei, si-a scos mantia de purpura si a asternut-o peste cadavrul ultimului suveran din dinastia Ahemenizilor. Incepand din acea clipa, ca si cum Alexandru ar fi primit o investitura misterioasa, totul s-a schimbat in el si in jurul sau: politica, strategia, pana si conceptia lui despre misiunea istorica pe care o avea. Asezarea mantiei sale peste cadavrul vechiului sau dusman a facut din el mai mult decat un invingator: l-a facut urmasul Marelui Rege, chiar daca Alexandru pornise la drum cu totul alta stare de spirit, campania impotriva persilor fiind initial o actiune de pedepsire, un razboi de represalii. Spre Izvoarele Soarelui Alexandru si-a continuat marsul spre est. Bessus, satrapul care mai putea opune rezistenta in fata macedonenilor, a fost capturat, judecat de un tribunal persan si condamnat la moarte. I-au fost taiate nasul si urechile si a fost rastignit la Ecbatana de un copac, in ziua sarbatorii nationale a persilor si mezilor. La scurt timp, Alexandru s-a casatorit cu Roxana, fiica satrapului Oxyartes. Prin casatoria sa cu o printesa asiatica, macedoneanul intentiona sa incununeze opera de pacificare si reconciliere. Nadajduia sa aiba un fiu care sa-i urmeze intr-o buna zi si care sa intruchipeze, prin indoita lui ascendenta, persana si macedoneana, unitatea indisolubila a Orientului cu Occidentul. Intre 329 si 327 i.Hr., Alexandru a cucerit Sogdiana si Maracanda, dupa care a inceput cucerirea Indiei. La fluviul Hydaspe a avut loc confruntarea cu Porus, soldata cu o hecatomba cum macedonenii nu mai savarsisera niciodata. Drumul triumfal spre Izvoarele soarelui se deschidea in fata macedonenilor. Langa raul Hyfaz insa, soldatii epuizati de campaniile interminabile au refuzat sa-si mai urmeze regele. Alexandru a fost nevoit sa dea ordinul de retragere. Inainte de a pleca, a pus sa fie ridicate 12 altare mari in forma de turnuri, dispuse in cerc, pentru a marca locul pana unde inaintasera armatele elene. Dupa ce a atins Oceanul Indian, s-a intors prin desertul Gedrosiei, care acopera partea de miazazi a Belucistanului, unul dintre cele mai aride tinuturi ale lumii. Marsul de retragere, care s-a transformat intr-o agonie, a durat 60 de zile. Intors la Susa, Alexandru s-a casatorit cu Statyra, una dintre fiicele lui Darius. In timpul ceremoniei, 10.000 de macedoneni s-au casatorit cu 10.000 de asiatice. Alexandru le-a fagaduit soldatilor sai ca viitorii lor copii vor fi socotiti “rude” ale copiilor regelui si vor fi educati gratuit, pe seama statului. In vara anului 323 i.Hr., Alexandru a pregatit declansarea unei expeditii de cucerire a Peninsulei Arabice. La inceputul lunii iunie, Alexandru s-a imbolnavit subit. Un acces violent de febra, care a crescut continuu, i-a provocat moartea. Versiunea oficiala este ca a murit de malarie, dar exista si versiunea potrivit careia ar fi fost otravit. Istoricul Justinus afirma categoric acest lucru, iar Quintus Curtius Rufus sustine ca Alexandru a cazut victima unei otravi macedonene “care distruge chiar si fierul” si care “nu poate fi pastrata decat intr-o copita de cal.” Exista si doua versiuni legate de data mortii lui Alexandru: 10 iunie si 13 iunie 323 i.Hr. Incendierea Persepolisului In anul 330 i.Hr., ajuns la Persepolis, Alexandru a ordonat devastarea orasului si incendierea minunatului palat de la Apadana. Tavanele splendide din lemn de cedru, incrustate cu pietre pretioase, sipete incarcate cu bogatii, tapiserii din matase, comori fantastice si obiecte de arta – totul s-a prefacut in scrum. Unii au sustinut ca Macedoneanul a cedat atunci unui acces de furie nejustificata, din cele care il cuprindeau uneori. Plutarh afirma ca a luat hotararea de a incendia palatul la betie, ca sa-i faca pe plac unei curtezane pe nume Thais, dar cea mai plauzibila ipoteza este aceea ca Alexandru a vrut sa puna capat definitiv dorintei arzatoare de razbunare pe care amintirea razboaielor medice o pastra inca treaza la greci. Dand foc capitalei persane, el a considerat ca spala grava ofensa adusa de Xerxe Atenei, cu un secol si jumatate in urma. Acum se facuse dreptate, zeii erau razbunati si resturile fumegande ale Apadanei compensau ruinele Erechteionului. Putea sa inceapa o noua era in relatiile dintre greci si persi, dintre Occident si Orient. Reconcilierea greco-persana In toate cetatile prin care a trecut, ca si in cetatile intemeiate de el – la Efes, la Sardes, la Tyr, la Alexandria din Egipt, Alexandru a fost nevoit sa-si lase mici garnizoane pentru mentinerea ordinii si asigurarea comunicatiilor cu Grecia. La un moment dat, a aparut dificultatea de a tine la respect multimile uriase doar cu o mana de tineri al caror efectiv scadea mereu si a caror medie de varsta nu depasea douazeci si patru de ani. Alexandru avea doua variante: ori amploarea cuceririi avea sa-l opreasca, ori trebuia sa-si asocieze popoarele cucerite in actiunea de administrare. Reconcilierea greco-persana nu era o himera sau o intentie, era o necesitate. “Vrerea sa a fost aceea de a supune orice tinut locuit unui singur fel de a gandi si pe toti oamenii – ca cetateni ai unui singur stat si ai unei singure guvernari. Daca Marele Zeu, cel care trimisese sufletul lui Alexandru aici jos, nu l-ar fi chemat pe neasteptate la el, in viitor n-ar mai fi existat decat o lege unica pentru toti oamenii, si intregul Univers ar fi fost condus sub semnul aceleiasi justitii, sub semnul aceleiasi lumini”, afirma Plutarh. Alexandru daduse intaietate legii elene in multe domenii: regulamentele armatei, administrarea provinciilor, unificarea sistemelor fiscale si a monedei, autoguvernarea institutiilor democratice ale cetatenilor. A adoptat insa si ritualul de curte ahemenid, devenind tinta multor critici din partea grecilor, mai cu seama in ceea ce privea proskynesa, acea prosternare adanca pe care orientalii obisnuiau sa o faca in fata monarhului si care era in acelasi timp un salut si un act de supunere. Alexandru a reusit sa-si impuna vointa, chiar daca pentru aceasta l-a ucis in timpul unui banchet pe Kleitos cel Negru, generalul care-i salvase viata la Gaugamela. Sfarsitul imperiului macedonean Trupul neinsufletit al lui Alexandru a fost imbalsamat de egipteni si chaldeeni. Stapanitorul lumii nu lasase un testament si atunci cand Perdiccas l-a intrebat cui se gandeste sa lase mostenire imperiul a raspuns: “Celui mai vrednic…” Imediat dupa moartea lui, generalii macedoneni au inceput cearta care avea drept miza luarea in stapanire a trupului Macedoneanului. Toti erau convinsi ca locul in care Alexandru va fi inmormantat va deveni centrul imperiului. Pana la urma, Ptolemeu Lagidul a luat pe furis corpul neinsufletit si l-a dus la Alexandria, ca sa se odihneasca intr-un sicriu de aur. Atunci, peste imperiul macedonean s-a lasat noaptea. Nu pentru ca s-ar fi rasculat populatiile asiatice; nici unul dintre popoarele cucerite nu s-a miscat, ba chiar ele au fost cele care si-au manifestat durerea in modul cel mai intens. A inceput confruntarea dintre adeptii puterii unice si sustinatorii mai multor puteri independente. In cele din urma s-a ajuns la o solutie de compromis: Arhideu, fratele mai mic al lui Alexandru, fiul lui Filip si al unei tesaliene, debil mintal, a fost proclamat rege, dar drepturile la tron au fost rezervate viitorului fiu al lui Alexandru si al Roxanei. Acesta s-a nascut cateva saptamani mai tarziu si a primit numele de Alexandru Aegos, dar n-a domnit niciodata. In jurul anului 310 i.Hr., a fost asasinat, impreuna cu mama sa, in conditii care n-au fost elucidate niciodata. Timp de douazeci de ani, imperiul macedonean a fost teatrul unor convulsii sangeroase. In locul vechiului imperiu a aparut o multime de regate greco-macedonene conduse de dinastii ereditare, dintre care cele mai puternice au fost Egiptul Ptolemeilor si Babilonia Seleucizilor Ioan BOTIS