Alaska, descoperirea şi colonizarea „marelui frigider”

Primul contact al europenilor cu Alaska a avut loc în 26 iulie 1741, când Vitus Bering a condus o expediţie a marinei ruse la bordul navei Sf. Petru. După ce echipajul s-a întors în Rusia cu blănuri de vidră, blănuri care au fost considerate a fi cele mai bune blănuri din lume, mici asociaţii de blănari au pornit spre ţărmurile Siberiei şi spre insulele Aleutine.

Prima aşezare permanentă a europenilor a fost fondată în 1784, iar Compania ruso-americană a pus în aplicare un program de colonizare în primii ani ai secolului al XIX-lea. New Archangel de pe insula Kodiak a fost prima capitală a Alaskăi, dar ea s-a mutat curând pentru un secol în Sitka. Ruşii nu au colonizat complet Alaska, colonia nefiind foarte profitabilă.

După a doua expediţie Kamceatka, asociaţiile de mici comercianţi de blănuri au început să navigheze de pe malul Siberiei pe insulele Aleutine. Deoarece călătoriile din Siberia spre America au devenit expediţii mai lungi, echipajele şi-au stabilit  posturi comerciale şi de vânătoare. Până la sfârşitul anului 1790, acestea au devenit aşezări permanente.

Pe unele insule şi părţi ale Peninsulei Alaska, grupuri de comercianţi au fost capabili să ducă o coexistenţă relativ paşnică cu populaţia locală. Alte grupuri nu au putut să gestioneze tensiunile şi pretenţiile comise. Au fost  luaţi ostatici, alte persoane au fost transformate în sclavi, multe familii au fost despărţite, iar alte persoane au fost obligate să-şi părăsească satele şi să se stabilească în altă parte. În plus, 80% din populaţia Aleutinului a fost distrusă de boli infecţioase de tip Old World, faţă de care nu aveau nici un fel de imunitate, în primele două generaţii de contact din Rusia.

În anul 1794, Grigori Ivanovici Shelikhov a sosit în Three Saint Bay (Golful celor trei sfinţi), pe insula Kodiak. Acesta a omorât sute de băştinaşi din populaţia Koniak, apoi a fondat prima aşezare permanentă rusească, în Alaska, pe insula Golful celor trei sfinţi. În 1788, au fost înfiinţate aşezări ruseşti, inclusiv în zonele continentale din jurul Cook Iulet.

Ruşii au câştigat controlul asupra habitatelor celor mai valoroase vidre de mare, vidrele Kurilian-Kamchatkan şi Aleutiane. Blana acestora este mai groasă, mai lucioasă şi mai neagră decât cea a vidrelor de mare de pe coasta Pacificului de nord-vest şi din California. Ruşii, prin urmare, au avansat numai după ce soiurile superioare de vidre au fost epuizate.

Intrarea Rusiei în această zonă a fost lentă, din cauza penuriei de vase şi de marinari. Golful Yakutat a fost atins în anul 1794. O recunoaştere a coastei şi a insulelor Queen Charlotte a fost realizată de James Shields, un angajat britanic al Companiei Golikov-Shelikov. În anul 1795, Alexander Baranov, care a fost angajat în 1790 să gestioneze întreprinderea lui Shelikov, a navigat în Strâmtoarea Sitka, cucerind zona pentru Rusia. Grupuri de vânători au sosit în anii următori şi în 1800 trei sferturi din pieile ruseşti de vidră de mare proveneau din zona Strâmtorii Sitka.

În iulie 1799, Baranov s-a deplasat pe Oriol Brig şi a întemeiat aşezarea de la Arhanghelsk. Aceasta a fost distrusă de Tlingiţi în 1802, dar reconstruită în jurul anului 1804, an în care i s-a dat numele de Noul Arhanghelsk. Aceasta avea să devină în scurt timp principala aşezare şi capiatala Americii ruseşti. După ce americanii au cumpărat peninsula, aşezarea a fost redenumită Sitka, devenind prima capitală a Teritoriului Alaska.

Religia ortodoxă (cu ritualurile şi textele sale sacre, traduse în aleutină într-un stadiu foarte timpuriu) a fost introdusă informal de către ruşi în anii 1740-1780, de către comercianţii de blănuri. În 1784, Shelikov a introdus primii misionari rezidenţi şi clerici. Această activitate misionară a continuat în secolul al XIX-lea, în cele din urmă devenind cea mai vizibilă urmă a perioadei coloniale ruse contemporane în Alaska.

Spania a încercat să revendice Alaska pe baza bulei papale din 1493, care a alocat spaniolilor dreptul de a coloniza coasta de vest a Americii de Nord. Şi Marea Britanie şi-a arătat interesul în a stăpâni Alaska. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, regele Carol al III-lea al Spaniei a trimis câteva expediţii pentru a revendica teritoriile de pe coasta nordică a Pacificului din America de Nord, inclusiv Alaska. În 1775, Bruno de Hezeta a condus o expediţie proiectată pentru a consolida teritoriile spaniole din nordul Pacificului. Una dintre cele două nave ale expediţiei, Sonora, a ajuns în cele din urmă în Strâmtoarea Sitka şi a revendicat în mod oficial teritoriile pentru Spania. Expediţia spaniolă din 1779 a ajuns pe insula Hinchin Brook şi a intrat în strâmtoarea Prince William. Spaniolii au explorat, de asemenea, canalul Cook şi Peninsula Kenai, caz în care o ceremonie de luare în posesie a fost efectuată în ceea ce astăzi se numeşte Port Chatam. Unalaska marchează punctul cel mai vestic atins în timpul călătoriilor spaniole de explorare în Alaska. 

În 1791, Alessandro Malaspina a vizitat Alaska în timpul celui de-al patrulea său an de explorări ştiinţifice în Oceanul Pacific. Principalul său motiv pentru această călătorie în Alaska a fost să investigheze un camal care era considerat de unii pasajul mitic de nord-vest. Corăbiile sale au petrecut în jur de o lună în canalul cunoscut astăzi sub numele de Golful Yakatat, unde au ajuns în contact cu populaţia Tlingit. În sfârşit, Spania s-a retras din Pacificul de Nord, cedând Statelor Unite ale Americii teritoriile stăpânite aici, prin Tratatul Adams-Onis, din 1819. Moştenirea lăsată de spanioli Alaskăi se rezumă doar la o serie de nume de locuri.

Aşezările britanice din acel timp din Alaska erau alcătuite din câteva avanposturi împrăştiate. James Cook a navigat de-a lungul coastei de vest a Americii de Nord, în timpul celui de-al treilea său voiaj spre strâmtoarea Bering. Cook a descoperit canalul care îi poartă numele, dar strâmtoarea Bering s-a dovedit a fi imposibil de trecut pentru corabia sa.

În ciuda eforturilor făcute, ruşii nu au colonizat niciodată Alaska. Monopolul rusesc asupra comerţului era, de asemenea, slăbit de Compania Golfului Hudson, care şi-a stabilit un avanpost în capul sudic al Americii ruse, în 1833. Din 1825, o convenţie anglo-rusă le-a permis britanicilor să facă comerţ cu  Alaska. Dificultăţile financiare din Rusia, dorinţa de a menţine Alaska în afara posesiunilor britanice şi profitul scăzut obţinut din comerţul cu locuitorii aşezărilor din Alaska au dus la vânzarea teritoriului către Statele Unite ale Americii.

Ţarul Alexandru al II-lea a fost cel care a hotărât să le vândă americanilor un teritoriu de 1.518.000 kilometri pătraţi. La 1 august 1967, Senatul Statelor Unite ale Americii a aprobat achiziţia statului Alaska pentru suma de 7.200.200 de dolari. Această achiziţie a fost cunoscută în mod popular în SUA sub numele de „nebunia lui Steward”, de la numele secretarului de stat al SUA care a iniţiat achiziţia. Este considerată cea mai ciudată tranzacţie comercială din istorie. Odată cu imensul teritoriu, despre care nici cumpărătorul nu ştia la ce-i va folosi, Statele Unite au preluat şi o populaţie de 2.500 de ruşi şi  60.000 de indieni şi eschimoşi. Descoperirea ulterioară de aur şi petrol au dovedit că achiziţia a fost de valoare, cu toate că americanii au vorbit multă vreme despre Alaska ca despre „marele frigider”.

Ponutz a devenit eroul vremurilor în America, după ce a reuşit să rezolve o problemă spinoasă care afecta relaţiile dintre SUA şi Rusia: disputa pe Alaska. Pe atunci, aceasta era una dintre cele mai sărace gubernii ruseşti, iar administraţia ţaristă a acceptat să o vândă Statelor Unite pentru modesta sumă de 7,2 milioane de dolari. Preţul mic i se datorează lui Pomutz, care a condus negocierile şi a participat la încheierea şi semnarea tratatului americano-rus. Pentru acest succes a fost ridicat la rangul de general.

William H.Steward, secretarul de stat al SUA, a fost cel care a negociat achiziţia acestei colonii de către ţara lui de la Imperiul Rus în 1867, pentru 7,2 milioane de dolari. Alaska a fost guvernată de armată mulţi ani şi a fost, neoficial, teritoriul Statelor Unite ale Americii după 1884. Western Union a instalat o linie de telegraf de-a lungul Alaskăi până la strâmtoarea Bering şi aceeaşi companie a condus primele expediţii ştiinţifice în regiune, alcătuind harta întregului fluviu Yukon.

În anii următori, goana după aur din Alaska şi din Yukon, teritoriu britanic aflat în vecinătate, au dus în Alaska mii de mineri şi colonişti.  Alaska a primit oficial statutul de teritoriu în anul 1912. La acea vreme, capitala se mutase deja la Juneau. Descoperirea aurului a dus la apariţia unor noi oraşe, aşa cum sunt Fairbanks sau Ruley. În 1902, a început construirea căilor ferate. Tot la începutul secolului al XX –lea au început să devină populare industriile miniere de cupru, pescuitul şi industria conservelor, inclusiv cele cu somon.

Vânătoarea de balene a fost continuată fără să fie restricţionat numărul de balene vânate. Din această cauză, balenele „bowhead” au ajuns aproape pe cale de dispariţie. Americanii au extins în Alaska exploatarea de animale marine de care nativii depindeau. Aleuţii sufereau, ca urmare a epuizării rezervelor de foci şi de blănuri de vidre de mare de care aveau nevoie pentru supravieţuire. Pieile erau vitale, pentru că ele serveau pentru acoperirea bărcilor fără de care nu puteau vâna.

În 1920, Legea Jones a prevăzut ca toate bunurile care intrau sau ieşeau din Alaska să fie transportate de către trasportatori americani şi duse la Seattle înainte de a fi expediate în continuare, făcând Alaska să depindă de Washington. Marea criză economică a determinat scăderea preţurilor de peşte şi cupru, produse vitale pentru economia din Alaska. Salariile au scăzut, la fel şi forţa de muncă, la jumătate. 

În timpul celui de-al doilea război mondial, Compania Insulelor  Aleutine s-a concentrat pe cele trei insule exterioare ale arhipelagului Aleutinelor – Attu, Agattu şi Kiska – care au fost ocupate de trupele japoneze între iunie 1942 şi august 1943.

Recuperarea insulelor a devenit o chestiune de mândrie naţională pentru americani, care au reuşit în 1943 să-i alunge pe japonezi. Unalaska/Dutch Harbor a devenit o importantă bază pentru submarine şi pentru aviaţia americană.

Al doilea război mondial a subliniat importanţa strategică a A laskăi. Programul american de închirieri a implicat zboruri ale avioanelor americane de război prin Canada până în Fairbanks şi de acolo la Nome; piloţii ruşi preluau aceste avioane şi le duceau să lupte împotriva invadatorilor germani. Construcţia de baze militare a contribuit la creşterea demografică a unora dintre oraşele din Alaska. După ce a fost descoperit petrol la Swanson River, peninsula a cunoscut o nouă perioadă de dezvoltare economică.

Preşedintele Sdwight D. Eisenhower a pavat drumul pentru admiterea peninsulei în uniune. La 3 ianuarie 1959, Alaska a fost declarată stat. Juneau a rămas capitala statului, iar William A.Egon a fost investit cu funcţia de guvernator al statului nou creat. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, alături de petrol, turismul a devenit o importantă sursă de venituri pentru locuitorii din Alaska. Potrivit legilor în vigoare, Alaska deţine aproape două treimi din toate parcurile naturale ale Americii.În anul 1977, a fost finalizată conducta trans-Alaska. Astăzi, Alaska are un Legislativ propriu, format dintr-o Cameră a Reprezentanţilor cu 40 de membri şi un Senat cu 20 de membri. În total, aparatul de stat are 15.000 de angajaţi, iar teritoriul este ocupat cu circa 700.000 de locuitori. Economia statului se bazează în proporţie de 80% pe exploatarea petrolului şi a gazelor naturale. În rest, produce peşte (somon, cod, crab), cărbune, metale preţioase, zinc şi cherestea.