Aiud, Golgota demnităţii noastre naţionale

Nimeni nu ştie exact câţi români au suferit în regimul comunist. Î.P.S. Justinian, Arhiepiscopul Maramure­şului şi Sătmarului spune că tot po­po­rul.  România a avut cea mai îndelun­gată şi sângeroasă suferinţă din fostul bloc comunist. Iar milioanele de români închişi, torturaţi, ucişi, urmăriţi nu demonstrează biruinţa regimului comunist. Ci dimpotrivă. Faptul că, acest regim demonic n-a învins cu adevărat niciodată în România.

Decenii întregi, o mână de oameni adevăraţi au reuşit să păstreze o bucă­ţică de ţară liberă. Iar atunci când nu s-a mai putut fizic, şi-au păstrat cea mai importantă libertate: cea a conştiinţei. Arhimandritul Justin Pârvu, unul dintre mărturisitorii temniţelor comuniste spu­nea că, „adevărata libertate înseam­nă să ne asumăm menirea pentru care ne-am născut”.
Ei, generaţii de tineri, preoţi, intelectuali, oameni politici, toată elita Ro­mâniei interbelice şi-au asumat menirea de generaţie de sacrificiu. Prin jertfa lor au redat acestui Neam demnitatea şi onoarea. Ei n-au luptat pentru bunuri materiale, nici pentru funcţii sau dem­nităţi lumeşti. Au luptat pentru cre­dinţă, neam şi libertate. 
Alături de Sighet, Gherla, Piteşti, Jila­va, Satu Mare, Oradea, Miercurea Ciuc, Suceava, coloniile de muncă de la mine de plumb şi sinistrul Canal Dunăre - Marea Neagră, închisoarea Aiud reprezintă „mormântul elitelor Româ­niei” în perioada comunistă şi locul renaşterii demnităţii noastre naţionale acum, în democraţie.
În închisoarea de la Aiud au fost încarceraţi legionari, criminali de răz­boi, intelectuali (avo­caţi, arhitecţi, comercianţi, farmacişti, medici, ingi­neri, profesori, preoţi, scriitori, subo­fiţeri, ziarişti), precum şi toţi cei care fuseseră bancheri, chiaburi, moşieri, industriaşi şi diverşi patroni.
Penitenciarul de la Aiud a fost în perioada regimului comunist unul din locurile în care insalubritatea, frigul, foamea sau lipsa asistenţei medicale au condus la numeroase decese sau îmbolnăviri grave.
În plus, „Zarca” Aiudului (corpul vechi şi izolat, „carceră” în maghiară) „ofe­rea” condiţii şi mai grele celor care re­fuzau, la începutul anilor 1960, să se în­ca­­dreze în procesul cunoscut sub denu­mirea de „reeducare târzie”. Era categoria de persoane considerate periculoase de către administraţie. Cei morţi din cauza condiţiilor grele sau ucişi în bătăi au fost îngropaţi noaptea, fără cruce şi fără Liturghie în Râpa Robilor. Părintele Justin Pârvu, fost deţinut la Aiud şi părintele spiritual al acestui loc, spune că, oriunde calci, e plin de moaşte. Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului a demarat în urmă cu câţiva ani o activitate de dezhumare a rămăşiţelor pământeşti ale deţinuţilor politici. Conform cerce­tărilor, în registrul special al morţilor de la penitenciar şi al registrelor de stare civilă de la Primăria Aiud, numărul morţilor ajunge la un minim de 782, în perioada 1945-1989. Printre cei care au fost înmormântaţi aici se numără filosoful Mircea Vulcănescu, părintele Ilarion Felea şi mulţi alţii.
Aici au fost încarcerate monumente ale demnităţii noastre naţionale dintre care vom enumera: Prinţul Ghica, părintele Arsenie Papacioc, mitropolitul Barto­lomeu Anania, părintele Justin Pârvu, ieroschimonahul Sandu Daniil Tudor, poetul Radu Gyr, poetul Nichifor Crainic, părintele Ilie Cleopa, marele teolog Dumitru Stăniloae, filosoful Nicolae Steinhardt, filosoful Petre Ţuţea şi mulţi alţii. Când ultimii dintre ei au părăsit temniţa Aiudului, în urma decretului de graţiere din 1964, paznicii au exclamat: „iese sfinţenia pe uşă”. Prin programul lor de rugăciune şi prin viaţa ascetică, au transformat celula în chilie şi l-au „coborât pe Hristos în celulă”, cum spunea Radu Gyr, înălţându-se spiritual, de la statutul de eroi, la cel de sfinţi. Viaţa lor în închisoare a fost încăr­cată de minuni şi, la fel, prin rugăciunile lor mijlocesc ajutor de la Maica Domnului pentru cei care vin şi se roagă aici. Aiudul nu este doar Golgota Neamului Româ­nesc, este şi locul în care minunea face parte din viaţa de zi cu zi, pentru că, acolo unde există credinţă, toate sunt cu putinţă.
Acum, pe locul fostelor gropi comune a răsărit un monument al demnităţii noastre naţionale: Schitul Înălţarea Sfintei Cruci, străjuind la răsărit mai vechiul mausoleu-biserică, ridicat în anii ’90 sub egida AFDPR (în frunte cu soții Gheorghe și Maria Brahonschi). Noua mănăstire (cu muzeu și centru de studii martirologice) se împlinește de la an la an, prin strădaniile conjugate ale Fundației Aiud (prezidate de maestrul Dan Puric și dr. Pavel Chirilă), ale Pri­măriei locale (care a acordat cetă­țenia de onoare a Aiudului filosofului Mircea Vulcănescu și părinților Ilarion V. Felea și Iustin Pârvu) și ale Arhiepiscopiei de Alba Iulia (păstorite de ÎPS Irineu Pop), dar și ale unor vrednici urmași direcți ai celor prigoniți la Aiud și în alte temnițe comuniste de pe cuprinsul țării. Urmând calea deschisă de vrednicii de pomenire părinți Bartolomeu Valeriu Anania (care a sfințit mausoleul ca biserică în pragul noului veac și mileniu) și Iustin Pârvu (care a rânduit primul schit de veghe din coasta monumentului și i-a dăruit im­punătorul clopot), protos. Gavriil Văr­văruc, starețul Mănăstirii „Înălțarea Sfintei Cruci” Aiud veghează lucrările și așteaptă constituirea obștii de călu­gări, dar și a echipei de cercetători, cu binecuvântarea vlădicului Irineu și cu sprijinul multor ostenitori entuziaști - monahi sau mireni - întru păstrarea memoriei națio­nale și cinstirea cuviin­cioasă a celor muceniciți pentru Cruce și Neam.
An de an, Înălţarea Sfintei Cruci nu înseamnă doar Hramul Mănăstirii, ci şi întâlnirea de suflet a foştilor deţinuţi politici care au suferit aici. O adevărată sărbătoare a Neamului. Şi în acest an, au fost prezenţi mulţi deţinuţi politici, printre care amintim pe scriitorul Mar­cel Petrişor, Jacques Vasile Iamandi, doctorul Dionisie Stoenescu, Maria Trifan, fiica mărturisitorului Traian Trifan etc. Asemeni monumentului de la Aiud, ei înţeleg să ducă pe umeri cru­cea Neamului, demnitatea şi onoarea acestui popor.

„Acesta este bastionul cu care am oprit urgia ce venea dinspre răsărit. Astăzi, cei care aşteptam să vină din apus salvarea, am văzut că în locul salvării au venit  şerpii care nu ştiu cum să ne mai muşte. Şi ne-au muşcat foarte tare: nu mai avem armată, nu mai avem şcoală în adevăratul sens al cuvântului, a mai rămas o singură instituţie, dar şi ei i se pregăteşte ceva: Biserica. Riscăm să nu mai avem identitate, familie, armată, şcoală şi biserică. Ce vom face? Revenind la povestea cu şerpii din deşert, din predica părintelui protopop, în faţa şerpilor, Moise a ridicat toiagul. Noi, în faţa şerpilor care ne muşcă din toate părţile, atacând demnitatea noastră naţională cu ce vom fi apăraţi? Vom ridica un os, o rămăşiţă din cei care au luptat contra regimului comunist. Atenţie, voi cei de azi veţi avea de trecut prin încercări mai grele, cred, decât cele prin care am trecut noi! Să ţineţi bine pentru cele care au să mai vină”.
Marcel Petrişor, scriitor şi fost deţinut politic

 

„Privim mereu spre vest. Ce avem noi cu vestul? Avem produsele noastre de cultură şi propria identitate. Avem propriile valori care ne pot ridica. Dacă faceţi bilanţul a ceea ce apusul ne-a dat şi ceea ce ne-au dat personalităţile române, veţi vedea că Apusul ne-a dat doar zădărnicie şi superficialitate. Să rămânem noi înşine, prin noi înşine ca să valorificăm ceea ce avem dintotdeauna. Un popor înrădăcinat în tradiţiile şi valorile pe care a reuşit să le păstreze”.
Doctor Dionisie Stoenescu, fost deţinut politic

„Iată-ne din nou la căpătâiul celor care au fost şi le-am fost camarazi de ideal, credinţă şi luptă pentru patrie, biserică, dreptate, adevăr. Suntem aici să le cinstim memoria. Am fost şi suntem camarazi ai aceluiaşi crez, căruia i-am jurat credinţă veşnică.  Nu ne-am abătut, nu am cedat, nu am trădat, respectând întotdeauna legile onoarei şi demnităţii. Ne-am apărat până la ultima suflare libertăţile, nevoile şi neamul împotriva vânduţilor din politică care s-au servit de poliţie, armată şi securitate asmuţindu-le împotriva noastră. Am înfruntat trei dictaturi cu toţi satrapii care sugeau dictatura carlistă, antonesciană şi bolşevică, ultima fiind şi cea mai ucigaşă. Ei ne-au măcelărit elitele. Azi, privându-vă pe voi toţi vă văd prin oglinda fermecată a timpului, tineri, cu tuleiele bărbăteşti abia mijite. Dragostea şi unitatea ne-au făcut invincibili. Suntem generaţia care de la faşă la barbă albă am trăit cu amintirea coşmarului roşu, iar timp de 45 de ani am înfruntat această teroare ucigătoare comunistă. (...) Nu am fost învinşi, nu am fost scoşi pe linie moartă, întotdeauna am fost pe baricada naţionalismului, ne-am apărat şi nu am atacat decât atunci când am fost obligaţi de împrejurări. Oglinzile fermecate au dispărut şi iată-ne din nou aici, la Aiud, la acest mausoleu care a devenit ultima noastră redută anticomunistă”.
Jacques Vasile Iamandi, fost deţinut politic