Agresiunea Italiei în Etiopia

La 27 septembrie 1923, Etiopia a devenit victima agresiunii fasciştilor italieni, cu toate că statul african era membru al Societăţii Naţiunilor. Interesant este faptul că, la momentul admiterii statului african în Ligă, Italia împreună cu Franţa i-au susţinut candidatura, în timp ce Marea Britanie s-a opus. Agresiunea italiană a reprezentat ultima expediţie colonială din epoca contemporană.

Interesul guvernului de la Roma pentru Etiopia pornea însă nu dintr-un interes democratic ori emoţional, ci dintr-un calcul ce plasa Abisinia şi Africa de Est în sfera sa de interes. De atfel, în urma unui schimb de note diplomatice între Roma şi Londra, survenit la 4 şi 20 octombrie 1925, Italia a obţinut din partea Marii Britanii chiar o recunoaştere a interesului său specific în zonă, generând protestul etiopian din 19 decembrie 1926. În cadrul febrilelor consultări diplomatice care au precedat intervenţia, Mussolini a refuzat orice soluţii de compromis, chiar foarte avantajoase, hotărât să ajungă la conflict armat.

Ajuns la putere cu partidul său, Partidul Naţional Italian, Benito Mussolini a căutat să concretizeze ambiţiile imperialiste italiene din Africa şi la începutul anilor ’30 s-a pregătit să atace Imperiul etiopian al împăratului Haile Selassie. În 1932, fostul director general al Afacerilor Externe, Raffaele Guariglia, afirma că expansiunea colonială italiană era posibilă doar în Etiopia, deoarece „locurile de sub soare şi în special de sub soarele african… sunt toate acaparate.”

Ulterior, relaţiile dintre Roma şi Addis Abeba au dat semne de îmbunătăţire, ajungându-se chiar la semnarea la 2 august 1928 a unui tratat de prietenie pe douăzeci de ani între cele două ţări. O precizare importantă a documentului se referea la constituirea zonei libere Assaba. La scurt timp, în timpul domniei lui Haile Selassie (1930-1936), în Etiopia au început să fie aplicate reforme vizând modernizarea şi democratizarea societăţii şi a scenei politice, fiind adoptată chiar o nouă Constituţie, la 16 iulie 1931.

În 1934, a fost semnat un tratat între Italia şi Franţa. Acesta privea probleme europene, dar şi chestiuni africane, fiind fixate graniţele Libiei şi Eritreei cu coloniile franceze şi redactate protocoale cu privire la chestiunea tunisiană. Mussolini a susţinut după aceea că a avut „mână liberă” în Etiopia şi din punct de vedere militar, în timp ce francezul Laval a susţinut că a aprobat doar o expansiune economică. Obţinând mai mult sau mai puţin „mână liberă” din partea Franţei, Mussolini a continuat să pregătească atacul asupra Etiopiei.

Pe acest fundal, la 5 decembrie 1934, au avut loc ciocniri între trupele italiene şi cele etiopiene la Ualual, la graniţa cu Somalia italiană. Mussolini a cerut din partea Addis Abebei scuze oficiale şi o despăgubire, în timp ce împăratul Haile Selassie a cerut în zadar arbitrajul Societăţii Naţiunilor. Acesta a fost doar preludiul agresiunii Romei în Africa de Est, unde, în februarie 1935, au fost trimise efective militare italiene sporite.

Relaţiile italo-abisiniene au devenit o problemă de forţă, de rezolvat cu armele, fără a declara război, dat fiind precedentul Japoniei, care ocupase în 1931 Manciuria, în ciuda protestelor chineze. De această dată, reacţia comunităţii internaţionale a fost ceva mai promptă decât în cazul invaziei Japoniei în Manciuria.

La 11 octombrie 1935, Liga Naţiunilor a impus chiar sancţiuni Italiei în conformitate cu articolul 16 din Pactul Societăţii. Acestea au intrat în vigoare la 18 noiembrie şi au contribuit la încordarea relaţiilor cu Marea Britanie, englezii concentrând iniţial forţe masive în Marea Mediterană. Ulterior, din raţiuni de ordin strategic, în primul rând legate de protejarea Maltei, flotila britanică a fost retrasă la Alexandria. Din cauza tratatelor politice existente între Franţa, Marea Britanie şi Italia nu s-a putut ajunge la o implicare concretă a Ligii Naţiunilor, care să determine Italia să renunţe la continuarea planului său de agresiune. În acelaşi timp, provocând o serie de deteriorări în relaţiile anglo-italiene şi franco-italiene, campania din Etiopia a pus Italia într-o poziţie de izolare diplomatică şi a împins-o definitiv spre o apropiere de Germania nazistă.

Deşi Italia era mai bine înarmată, etiopienii nu au cedat prea repede şi abia la sfârşitul lunii ianuarie 1936 şi în februarie italienii au obţinut primele succese, care nu au fost victorii decisive. Etiopienii aveau în mare parte armament învechit şi nu dispuneau de aviaţie. Astfel, la sfârşitul lunii aprilie s-a văzut clar victoria Italiei. În ciuda faptului că armata italiană s-a lovit de o rezistenţă neaşteptat de puternică din partea abisinienilor, la 5 mai 1936, Addis Abeba a fost ocupată, iar la 9 mai războiul s-a încheiat cu anexarea Etiopiei la Italia. Împăratul Haile Selassie a fost forţat să ia calea exilului.

Din nou, Liga Naţiunilor nu a avut replică în apărarea unui stat membru pe care, pur şi simplu, l-a abandonat. De menţionat este faptul că, pentru înfrângerea trupelor africane, italienii au fost nevoiţi să apeleze la aviaţie şi chiar au utilizat gaze toxice, deşi folosirea lor era interzisă potrivit prevederilor Convenţiei de la Geneva din 1926. Războiul dus de italieni în Etiopia a fost de tip „modern”: au fost folosite masiv aviaţia, blindatele şi coloanele motorizate. Italienii au bombardat sate şi aşezări civile, au folosit gaze asfixiante şi bombe cu iperită.

Benito Mussolini declara triumfător după înfrângerea trupelor etiopiene, de la un balcon situat în piaţa Veneţiei din Roma: „Etiopia este italiană!” În urma conflictului s-a format Africa de Est Italiană, teritoriu care mai includea Eritreea şi Somalia italiană. Formal, regele Italiei, Victor Emanuel, a fost încoronat şi ca împărat al Etiopiei. Pacificarea zonei a necesitat însă eforturi deosebite. Minorele sancţiuni hotărâte împotriva agresorului italian au fost ridicate după victoria fasciştilor.

Mareşalul Pietro Badoglio a fost numit guvernator general şi vicerege al noii colonii italiene. Pe 11 iunie 1936 Badoglio a fost înlocuit cu noul promovat mareşal Rodolfo Graziani. După tentativa de asasinare a lui Graziani la 19 februarie 1937, cel care administra zona în calitate de vicerege şi care a fost rănit cu prilejul atentatului organizat la Addis Abeba, au fost însă luate măsuri punitive extreme şi s-a recurs chiar la execuţii în masă.

Liderul principal al forţelor de opoziţie, Desta Demtu, a fost capturat cu acest prilej, la 21 februarie, fiind executat trei zile mai târziu. Cu toate acestea, luptele de guerilă, tenace şi permanente, au continuat, susţinute de diferiţi raişi locali. „Pacificarea” italiană a fost nemiloasă, prelungindu-se mai mult de un an. În fine, în Etiopia a fost inaugurată politica rasială italiană în 1937 prin „sancţiunile împotriva raporturilor de natură conjugală între cetăţeni şi supuşi”.

Noul imperiu, pe lângă realizarea unei misiuni „civilizatoare” de care urmau să beneficieze populaţii „inferioare”, urma să rezolve şi problema şomajului. Prin semnarea pactului italiano-englez, în 16 februarie 1938, Mussolini a obţinut recunoaşterea în plan internaţional a dominaţiei sale asupra Etiopiei, în schimb ordonând „voluntarilor” italieni ce luptau în Spania să se retragă şi acceptând menţinerea statu-quoului în Marea Roşie.

Ocupaţia italiană a durat până după începutul celui de-al doilea război mondial. În 1940, în Cornul Africii, unde este situată Etiopia, s-au desfăşurat lupte între armata italiană şi forţele unite ale Marii Britanii, Commonwealthului, Franţei libere, Belgiei libere şi armatei etiopiene de eliberare. În cursul campaniei est-africane care a durat până spre sfârşitul anului 1941, trupele italiene au fost înfrânte, Etiopia a fost eliberată şi suveranul ei a revenit din exil.

Având asigurată neutralitatea britanicilor, Mussolini a putut să-l primească pe Hitler la Roma (3-9 mai 1938) şi să cadă de acord în privinţa consolidării Axei. Dorind să demonstreze partenerului său că armata italiană era, totuşi, una puternică în ciuda celor demonstrate pe frontul din Africa, Ducele a dat ordin de invadare a Albaniei la 7 aprilie 1939. Întrucât Marea Britanie nu a avut nici o reacţie, iar regele Zogu a fugit în Grecia şi de aici în Turcia, abandonându-şi tronul. La 12 aprilie a fost consemnată realizarea uniunii personale a Albaniei cu Italia, sub egida regelui Victor Emanuel sau, cu alte cuvinte, dispariţia statului independent albanez.

Succesele Italiei în Etiopia şi Albania au fost însă efemere. Cu precădere, campania africană a dezvăluit marile slăbiciuni ale armatei italiene, etalând marea discrepanţă dintre visele clasei conducătoare şi realităţile. Mussolini şi-a dorit mult să-i demonstreze lui Hitler că este un partener egal, dar realităţile de pe fronturile celui de-al doilea război mondial au scos în evidenţă contrariul. Mai mult, unele gafe ale Romei, dintre care cea mai importantă a fost atacarea Greciei, au influenţat negativ chiar strategia generală a Axei.

Primul război italo-etiopian

Războiul dintre Italia şi Etiopia din 1935-1936 a fost al doilea dintre cele două ţări. Primul conflict armat dintre ele avusese loc deja în 1896 şi s-a încheiat cu victoria Etiopiei la Adoua, care a respins astfel încercarea etiopienilor de a o ocupa. A fost o victorie care a stopat pentru moment expansionismul italian în Africa. Italia era prezentă în Cornul Africii din 1896, când trupele italiene au ocupat iniţial portul eritrean Masaua.

Din armata împăratului etiopian Menelik al II-lea făceau parte cavalerişti şi infanterişti înarmaţi doar cu lănci. Menelik nu i-a alungat pe coloniştii italieni din ţară, limitându-şi pretenţiile la abrogarea tratatului de la Wuchale, dorind doar menţinerea independenţei etiopiene, refacerea ţării după o perioadă de foamete şi potolirea armatei nemulţumite după campaniile lungi.

Rezultatul direct al războiului a fost tratatul de la Addis Abeba, care a consfinţit independenţa etiopiană. Înfrângerea unei puteri coloniale şi recunoaşterea suveranităţii africane au devenit repere pentru viitorii naţionalişti în lupta lor pentru decolonizare, ca şi pentru liderii mişcării pan-africane.

Etiopia a devenit un simbol al valorii şi rezistenţei africane, un bastion al speranţei, dar şi o emblemă a conservatorismului şi naţionalismului care au izolat-o de inovaţiile civilizaţiei occidentale.