Adevărul despre „şcoala de sclavi” din Norvegia

În primăvara acestui an, o crimă oribilă a şocat întreaga Europă. Un tânăr de 23 de ani, cunoscut drept „Tudor”, l-a ucis cu 15 lovituri de cuţit pe directorul şcolii de voluntariat DRH Norway, a sechestrat-o şi a legat-o de scaun pe soţia acestuia. În urma acestui eveniment, a izbucnit un adevărat scandal în jurul asociaţiei şi programului în care se „înrolează” extrem de mulţi români. Şcoala a fost numită castă, sectă, sclavie modernă. GAZETA de Maramureş a reuşit să stea de vorbă cu un român care a fost voluntar în cadrul DRH Norway.

15 lovituri de cuţit, o crimă, o doamnă sechestrată, legată de scaun sau de calorifer şi un autor român a cărui identitate a fost încurcată şi răs-încurcată în mod penibil de către presă. Apoi, au început să apară informaţii legate de şcoala de voluntariat, care evident, nu veneau să justifice crima, dar arătau că lucrurile nu sunt atât de simple.

Povestea oribilei crime din primăvara acestui an a degenerat repede într-o poveste cu sclavi şi acuze nefondate. Din cauza unei traduceri eronate, s-a spus că criminalul ar fi Cosmin Chitu. Tânărul „criminal pentru o zi” a replicat repede, arătând că a fost voluntar DRH Norway, dar nu are nicio legătură cu crima şi a ameninţat că va da în judecată presa. În schimb, a lansat public o lungă listă de acuze la adresa asociaţiei norvegiene. În scrisoarea sa publică se arată că motivele care l-ar fi împins pe tânărul de 23 de ani să-şi înjunghie directorul de 15 ori duc spre sclavia modernă: „Numele meu este Chiţu Cosmin şi vă contactez în calitate de fost voluntar în cadrul şcolii DRH-Norway, locul în care săptămâna trecută un student român (Tudor Istrate) l-a înjunghiat mortal pe unul din directori. Menţionez că în acest moment sunt în contact cu mai mulţi jurnalişti norvegieni, dintre care doi deja au scris aricole despre cazul meu şi al prietenei studentului român arestat (Bianca Cristea). Scopul acestui e-mail este de a informa opinia publică din România despre contextul în care s-a petrecut recenta tragedie din Norvegia.

Felul în care acea instituţie tratează voluntarii (majoritari români) ridică nenumărate semne de întrebare referitor la modul în care autorităţile norvegiene ignoră plângerile depuse de atâţia foşti studenţi din simplul motiv că nu sunt cetăţeni norvegieni. Faptul că un student a clacat psihic nu a mirat pe nici unul dintre cei ce au trecut pe acolo. Gestul său, deşi impardonabil, este consecinţa unui lung proces de exploatare şi batjocorire a voluntarilor. De asemenea, modul în care noua conducere a şcolii a “expediat-o în regim de urgenţă” pe prietena românului implicat înapoi în ţară, de frică să nu vorbească cu jurnaliştii norvegieni, nu este altceva decât încercarea organizaţiei de a acoperi istoria din spatele crimei. Vorbim de o organizaţie umanitară obscură, considerată de unele state (precum Franţa) ca fiind o sectă politică. Humana People to People este implicată în mai multe afaceri dubioase în ţări din America de Sud sau Africa. Cei ce conduc această corporaţie poartă numele de Teachers Group (TG). Ei nu sunt profesori în adevăratul sens al cuvântului şi nu au nici un fel de acreditare academică. Ceea ce se învaţă de fapt în cadrul acelei şcoli este mai degrabă o lecţie de viaţă pe care nimeni nu merită să o trăiască.”

Apoi, internetul a fost inundat cu mărturii despre DRH Norway în care voluntarii se plângeau de regimul epuizant de muncă, de programul cazon, de exploatare. Pentru a afla adevărul din spatele acestui scandal care a inflamat presa europeană, GAZETA de Maramureş a stat de vorbă cu un voluntar român al asociaţiei, care a preferat să-şi păstreze anonimatul. Din declaraţiile sursei noastre, şcoala respectivă a fost fondată în 1978. Se numea Travelling Folk Highschool.

Un fel de şcoală călătoare, numele venea de la faptul că voluntarii se înrolau pentru câteva luni ca să călătorească spre zonele cele mai sărace din lume şi să ajute. La început au avut suport de la guvern, elevii erau toţi scandinavi la vremea respectivă. După 4 ani, s-a schimbat guvernul şi au decis că nu îi mai finanţează pentru că e o educaţie mult prea informală. Cum respectivii erau hipioţi, au decis că nu renunţă, că a călători e un mod bun de a învăţa şi au adunat bani împreună, au cumpărat autobuze, au plătit şcoala de şoferi pentru câţiva din ei şi apoi au mers pe ruta obişnuită, în general spre Asia.

Au făcut şi documentare, explicând sistemul de caste din India, de exemplu, şi cum continua respectivul la menţinerea sărăciei. Cu timpul au schimbat sistemul, au introdus cursuri în pregătire şi au început să trimită voluntarii pentru 6 luni în aceeaşi ţară, pentru că organizaţia parteneră avea deja proiecte umanitare în Africa şi Asia: “Partea cu banii, citeam pe unul din site-uri, e aşa: plăteşti taxă de înrolare şi plăteşti cazare şi masă, plus o parte din călătorie, inclusiv vaccinuri. Organizaţia nu primeşte fonduri de nicăieri, e non-profit. Cine spune că nu ştie de costurile astea înainte de a merge acolo, minte. Toţi viitorii voluntari semnează un contract înainte de a merge acolo aşa că partea aceea cu: am ajuns acolo şi am descoperit că trebuia să plătesc nu ştiu cât... e o minciună. Încă ceva, pe vremea când eram eu acolo, dacă cineva decidea în prima săptămână că nu vrea să facă programul, primea taxa de înrolare înapoi şi putea merge acasă. E un detaliu omis de critici. Şcoala în sine nu poate finanţa cazare şi masă pentru atâţia voluntari în fiecare an, aşa că au semnat parteneriate cu hotelul ale cărui clădiri le folosesc pentru activităţi şi cu o organizaţie ce colectează haine second-hand.

Cine vrea să facă programul, cu costurile aferente, poate alege în a munci un număr de ore, ori la hotel, ori la colectă de haine pentru ca apoi hotelul şi organizaţia ce colectează haine să plătească toate costurile de funcţionare ale şcolii. E un fel de troc. Partea cu sclavia... e aşa şi aşa. Nu spun că nu se munceşte mai mult de 8 ore, dar... ce uită să spună mulţi e că depinde şi de cum te organizezi. Durata şederii acolo şi costurile au fost calculate aşa încât banii respectivi să poată fi strânşi la timp. Iar echipele de voluntari care au fost mai relaxate, au stat o lună în plus dacă a fost necesar şi au strâns banii. Sigur că au loc şedinţe şi întâlniri şi uneori e agasant, dar trebuie să se şi înţeleagă că dacă şcoala nu ar încerca să ţină hăţurile strânse, ar fi o dezorganizare totală acolo. Am cunoscut cazuri de indivizi care au mers acolo ca să fie şase luni în vacanţă.

La partea cu pregătirea pentru muncă, gen sudat de containere... acolo şcoala a buctat. Noi am vorbit cu directorii de nenumărate ori, inclusiv cu defunctul, şi din păcate erau delăsători la capitolul respectiv. Mie mi s-a părut anormal că nu existau regulamente de ordine interioară, că nu exista un instructaj cu privire la folosirea diferitelor aparate etc. Din nefericire, abia după ce a murit un tânăr într-un accident de circulaţie pe un drum îngheţat, abia apoi au înăsprit criteriile de selecţie a şoferilor. (Şi cazul respectiv a fost mediatizat de criticii lor, dar poliţia nu a descoperit nimic în neregulă, nici cu şoferul, nici cu maşina). De menţionat că au încercat şi altceva, au chemat voluntari acolo, le-au dat libertatea de a găsi locuri de muncă în afara şcolii, să nu spună că sunt oprimaţi şi obligaţi să lucreze în hotel sau colectă de haine. Aşa plăteau doar taxa de înscriere, şi plăteau şcolii doar pentru perioada în care locuiau în şcoală, în rest, plăteau chirie unde locuiau şi economiseau pentru călătorie. Sigur că fiecare individ care a găsit de lucru în Norvegia a renunţat la a face programul şi a plecat. Noi nu mai eram acolo când s-a implementat sistemul ăsta, dar din auzite, am înţeles că şcoala ajunsese să fie un fel de agenţie de găsit locuri de muncă... Evident, nu ăsta era scopul lor. Nu ştiu dacă au continuat sau nu”.

Şcoala avea două reguli, fără alcool şi fără droguri în timpul programului, indiferent că eşti în şcoală sau pe drum. Sigur că mereu erau încălcate, zvonurile pe Facebook spuneau că şi criminalul era un drogat. Sursa GAZETEI a explicat că: „Din când în când, erau trimişi acasă cei care încălcau regulile. Astea două reguli erau menţionate în contract cu precizarea că pleci dacă le încalci. Doar că deciziile erau luate foarte subiectiv, conducerea şcolii credea că se putea substitui unui psiholog sau consilier şi tot dădea şanse peste şanse celor ce le încălcau. Asta era şi o parte bună, pentru că unii chiar se puneau pe picioare, luau lucrurile serios şi ieşea totul bine, alţii, precum cazul lui Tudor, din ce mi-au spus alţi voluntari, a fost un evident eşec. Se pare să tipul fusese total indisciplinat în ultimele luni, dar primise un fel de termen limită, care a fost mereu prelungit să decidă ce vrea. Tudor era acolo cu iubita şi pentru că ea decisese să rămână să facă programul, l-au lăsat să piardă vremea pe acolo şi să plece când simte că poate pleca. Asta mi-a spus cineva de acolo. Nu ştiu dacă e adevărat”.

Voluntarul cu care am vorbit a părăsit asociaţia din cauza unor nemulţumiri legate de standardele calitative şi criteriile de selecţie aproape inexistente aplicate voluntarilor: „Au dreptate cei ce spun că personalul nu era calificat. Poate că asta nu ar fi deranjat în atât de multă măsură, dacă incompetenţa nu ar fi fost atât de crasă şi evidentă. Trebuie însă admis că şcoala era menită să primească oameni cu puţină calificare, nu conta în fapt dacă aveai liceul făcut, puteai să te înrolezi pentru că în esenţa ei, iniţiativa era de a da o şansă celor ce nu ar fi avut loc altundeva, era un alt fel de şcoală. Clar, cei cu pregătire mai înaltă, cu un liceu bun, sau cu facultate, nu îşi găseau locul acolo, cursurile erau de nivelul clasei a noua, dar au prins bine multora, pentru că dacă e să fie toată lumea sinceră, pentru fiecare individ nemulţumit, există 10 care au făcut programul, au învăţat engleză şi au câştigat un pic de stimă de sine. Asta e o chestie cu două tăişuri, când am ridicat problema cu directorii despre calitatea slabă a programului, ni s-a spus că şcoala era menită să fie inclusivă... ceea ce din punctul nostru de vedere nu justifica lipsa de interes în a remodela programul pentru a fi mai eficient şi mai competitiv, în fond, ideea era să pregătim voluntari care să meargă să facă o diferenţă în ţări sărace. În fine, faptul că noi nu am fost de acord cu maniera de a conduce şcoala şi de a pregăti voluntarii a dus destul de rapid la o separare clară între noi şi lideri, amiabilă. Problema aici era că în mintea lor de hipioţi, directorii credeau că fac un bine, dar uite la ce s-a ajuns. Înrolau şi prea multă lume, fără o selecţie serioasă. La un moment dat, s-a discutat că nu pot fi mai mult de 5 participanţi dintr-o ţară în fiecare echipă. Dar când nu aveau destule persoane în echipe pentru a garanta economia şcolii... hai să mai înrolăm români! Putea fi orice altă naţie, dar a fost să fie români. Ideea de criticat e că nu se ţinea cont de regulile stabilite ieri. După diferite incidente, accidentul mortal, cazurile de consum de droguri, era evident, cel puţin pentru noi, că lucrurile nu mergeau în direcţia corectă, şi multă lume a zis că ceva avea să se întâmple. Din păcate, a fost un asasinat, noi ne aşteptam mai degrabă că vreun petrecăreţ sau vreun drogat avea să pună foc clădirilor”.