Accidentul de la Aurul, controversa ecologică a începutului de mileniu

 2000, anul sfârșitului mileniului doi, a fost începutul unei campanii ecologice în Baia Mare. Anul accidentului Aurul. Un eveniment nefericit care a pus Baia Mare pe harta poluatorilor industriali ce trebuie menționați în toate statisticile și informările despre minerit. Ruperea iazului de decantare a dus la deversarea de ape cu cianură în emisar. Apele cu otrăvuri au ajuns în cele mai importante râuri din această parte de țară. Iar de atunci, ecologiști și autorități mai ales din Ungaria au tot atacat subiectul, deși cianura s-a diluat până la dispariție.

Dincolo de ONG-urile ecologiste, de ecologiștii de circumstanță, au fost și specialiști care au studiat accidentul. Ioan Bud, profesor la universitatea din Baia Mare, și colegii lui au realizat mai multe materiale pe această temă. Ei au prezentat situația corect, fără patimi, fără conexiuni politice și alte interese. Merită să prezentăm un astfel de material, deoarece, și după 22 de ani, această poveste este prezentată distorsionat, incorect și cu repercusiuni în viața economică și socială a orașului.

Accidentul „Aurul” din anul 2000 a declanșat controversa cianurii, cu consecințe nefaste asupra extracției metalelor prețioase în România, în Europa și în lume. Implicațiile pe plan local, național și european au fost semnificative, cu impact asupra mediului socioeconomic, declanșând stoparea activităților miniere din domeniul extracției metalelor prețioase și a zăcămintelor de sulfuri polimetalice.

Închiderea activității miniere a fost realizată fără un plan coerent din punct de vedere tehnic, fapt ce a condus la un puternic impact de mediu pe termen scurt, mediu și lung. Din punct de vedere social, impactul în zonele miniere s-a manifestat prin migrare în masă a populației din zonele afectate, iar programele de reconversie nu și-au dovedit eficiența. Acest accident a fost grav, însă modul în care a fost gestionat a condus la cele mai mari efecte negative pe care le-a putut crea vreodată un accident industrial. Această constatare este susținută de o serie de analize realizate în ultimii 20 de ani, prin consecințele ulterioare. Cel mai relevant aspect este dat de faptul că prezentarea subiectivă, lipsită de profesionalism, a prevalat în fața unei analize obiective. Utilizarea cianurii în industria minieră are o istorie de peste o sută de ani în care, în mod paradoxal, nu s-au produs accidente semnificative.

Această substanță chimică are o largă utilizare în diverse domenii de activitate, dar cea mai mare controversă este creată de utilizarea ei în procesul de obținere a metalelor prețioase. Accidentul din Baia Mare din anul 2000 a fost momentul cheie care a declanșat o reacție foarte puternică în rândul opiniei publice, ONG-urilor și al autorităților, reacție amplificată de mediatizarea excesivă și tendențioasă. Punctul nevralgic care a declanșat isteria a fost compararea acestui accident cu cel de la Cernobîl, fiind numit „al doilea Cernobîl”, comparație care persistă și astăzi în anumite medii (inclusiv online). Această atitudine ostilă a subminat dezvoltarea multor proiecte miniere.

În Baia Mare, cianura a fost utilizată începând cu anul 1939, parcurgând diferite etape istorice, în care regulile de siguranță au fost mai mult sau mai puțin respectate, cu tehnologii și norme în diferite stadii de cunoaștere. În aceste perioade, nu au avut loc accidente în procesul de producție, nu au fost identificate boli profesionale legate de utilizarea cianurii sau sesizări din partea populației care să dovedească disconfort provocat de cianură.

Atitudinea ostilă față de utilizarea cianurii în procesele de extracție a metalelor prețioase este în prezent artificial şi exagerat susținută şi dezvoltată de către unele organizații nonguvernamentale de mediu, respectiv de către unele trusturi mass-media, invocând accidentele miniere corelate cu utilizarea cianurii.

Așa cum rezultă din constatările oficiale, producerea accidentelor respective a fost cauzată fie de erori de proiectare, fie de greșeli de operare a depozitelor de deșeuri miniere. Informația privind persistența cianurii în depozitele de deșeuri miniere pentru perioade lungi de timp este vehiculată cu vehemență, în ultima perioadă, creând impresia existenței pericolului iminent în orice situație de utilizare a cianurii în activitatea minieră.

Determinările privind evoluția conținutului de cianură în Iazul de decantare Aurul în perioada 2006 – 2013 arată scăderi semnificative de ordinul a 1250 de ori. Raportarea concentrației cianurilor la valorile maxime admise prevăzute de normativele naționale şi internaționale a generat numeroase controverse începând cu anul 2000, când a avut loc accidentul din Baia Mare la iazul de decantare Aurul.

În fântânile din localitatea Bozânta, aflată în aval de iaz, s-au determinat - de către Direcția de Sănătate Publică Maramureș - conținuturi de cianură a căror concentrație maximă, în data de 11.02.2000, a fost de 0,66 mg/l, care după normele românești reprezintă o depășire de 66 de ori a valorii maxime admise - fapt alarmant - iar după normele americane reprezintă o depășire de doar 3,3 ori.

Continuând similitudinile, putem echivala consumul a doi litri de apă cu conținut de cianură de 0,66 mg/l cu fumatul a trei țigări sau consumul a 100 grame de fasole albă. În ceea ce privește accidentul Aurul, sunt nenumărate aspecte care intrigă: De ce în România, unde concentrația de cianură era mare, numărul peștilor morți este foarte mic, iar în Ungaria, unde fenomenul de diluție a scăzut concentrația de cianură, peștii morți sunt de ordinul miilor de tone?

De ce şi azi, în documente accesibile online, este disponibilă informația că, la ieșire din România, pe râul Someș, conținutul de cianură este de 7,6 mg/l iar la intrare în Ungaria (Csenger) – la distanță foarte mică – ele sunt declarate de 32,6 mg/l. Accidentul „Aurul” se găsește în clasificările unui top al celor 10 mari accidente ecologice, precum clasificarea Lenntech, pe locul 7, în timp ce accidente la depozite de deșeuri miniere cu pierderi de vieți omenești şi pierderi materiale semnificative nici nu apar: accidentul din Bulgaria, Sgorigrad (1966) cu 488 de morţi şi pagube incalculabile; accidentul Stava din Italia (1985) cu 268 de morți şi pagube materiale estimate la 155 milioane de euro; Chile (1965) cu peste 200 de morți; Anglia (1966) cu 144 de morți din care 116 copii aflați în şcoală; SUA, Virginia (1972) cu 125 de morți şi 4000 de familii rămase fără case, pagubele fiind evaluate la 62 milioane de dolari; România, Certej – Săcărâmb (1971) cu 99 de morţi. Această listă poate continua cu numeroase accidente din lume, în domeniul minier. Referitor la barajele hidrotehnice, trebuie amintit (acesta lipsind din lista Lenntech) accidentul de la Vajont, Italia care a produs aproximativ (în funcție de surse) 2000 de morți. Presa internațională a preluat, imediat după accident, din presa maghiară ideea unui grav accident, catastrofă, mergând până la compararea acestuia cu cel de la Cernobîl. Acest fapt a declanșat o reacție în lanț ale cărei efecte le resimțim și în ziua de azi: informații accesibile publicului larg care continuă să compare accidentul Aurul cu cel de la Cernobîl, reacții ostile privitor la orice proiect minier etc. Surprinzător este faptul că şi în prezent numeroși „ecologişti“ care se manifestă prin diferite mijloace de comunicare, continuă să denatureze efectele reale ale accidentului, exagerându-le, „cianurând“ imaginea regiunii. Ei se transformă, de fapt, în ecoterorişti, prin neînțelegerea consecințelor faptului că obstrucționarea oricărei activități industriale subminează interesul dezvoltării comunității. Dacă reacția vecinilor unguri şi a presei internaționale față de accidentul din Baia Mare a fost foarte vehementă, exagerând consecințele, această atitudine nu s-a repetat în 2010, când accidentul produs la Ajka, în Ungaria – iaz de decantare în activitate - a provocat 10 morţi, 150 de răniţi şi numeroase proprietăți distruse şi infestate. Exagerarea, împinsă până la paroxism, a unui accident fără victime (au murit peşti doar în Ungaria, pentru că din ignoranță, crezând că fac bine, au utilizat ca antidot al cianurii, hipocloritul) a provocat un grav prejudiciu de imagine activității miniere din România.

Invocarea perpetuă a accidentului Aurul și consecvența în exagerări, blochează inițiative economice și de mediu, descurajându-i pe actualii sau alți potențiali investitori, determinându-i să-și orienteze investițiile și atenția spre alte zone. Acest accident minier a accentuat atitudinea ostilă fată de utilizarea cianurii în procese de extracție a metalelor prețioase.

Reacția vehementă a opiniei publice este, în prezent, artificial și exagerat susținută și dezvoltată de către unele organizații non-guvernamentale de mediu, respectiv de către unele trusturi mass-media. Tot în acest context, rămâne „misterul” morții peștilor din Ungaria – care apare alături de numele orașului Baia Mare la orice simplă căutare pe internet, împreună cu poze demonstrative care manipulează continuu opinia publică.

Nimeni nu-şi pune întrebarea simplă: de ce peștii au murit doar în Ungaria şi, până acolo, în râurile Lăpuş şi Someş acest fenomen nu a fost semnalat. Acest accident a creat o adevărată isterie împotriva cianurii din cauza denaturării faptelor de către mass-media şi unele autorități. Accidentul a fost grav, dar erorile datorate cauzelor şi gestionării acestuia sunt şi mai grave.

În lume aceste erori sunt pedepsite în urma unor procese penale care stabilesc vinovăția. Dacă astăzi este considerat un accident grav, catastrofă, dezastru etc., fără o decizie juridică bazată pe expertize tehnice care să dovedească responsabilitatea şi vinovăția precum şi amploarea pagubelor, atunci orice apreciere este nefondată şi reprezintă simple speculații vehiculate de persoane neautorizate.

Revoltător este faptul că cei care apar în presă ca „specialişti“ erau răspunzători pentru proiectul pe care l-au implementat în Baia Mare şi au girat siguranța acestuia. Aceștia, din ignoranță, au fost de acord cu un proiect a cărui documentație cuprinde afirmația „nu există niciun risc“. Orice inginer responsabil ştie că un proiect industrial cu risc zero nu există – este o utopie - şi nu-şi permite să-l semneze. Într-o astfel de situație, într-o țară în care respectarea siguranței proiectelor este primordială, are loc un proces juridic, în care cei responsabili de accident sunt condamnați. În acest fel, se elimină ipotezele false care alimentează în continuare neavizații şi căutătorii de senzațional. Acest accident, prin modul în care a fost gestionată informația privind consecințele, a generat modificări importante socioeconomice, impact de mediu, care s-au resimțit atât la nivel local, cât și național și internațional.

În plan local, a fost blocat proiectul de exploatare – relocare a Iazului Central și ecologizarea Iazului Aurul, iar la nivel național au fost blocate alte proiecte din Munții Apuseni. Motivul principal al blocării proiectelor a fost o amplă mișcare de proteste împotriva utilizării cianurii în activitatea minieră. Din analiza realizată de-a lungul timpului, prin intervievarea mai multor persoane implicate în această mișcare, s-a constatat că subiectul „cianură” nu era înțeles, singura noțiune pe care se bazau era faptul că este o otravă. O otravă mult mai periculoasă (cu risc cancerigen) este clorul, pe care o utilizăm frecvent şi este vitală în actul de dezinfectare. Cianura, sub doza letală, se transformă în organism în vitamina B12 sau se elimină (nu se acumulează). Concentrațiile în organism ale personalului care lucra cu cianură, în minerit, şi cele aflate în afara zonei de influență nu difereau, în schimb există o diferență semnificativă (de 3 ori) între fumători şi nefumători. Multe alte informații și date au fost publicate în revista de specialitate Revista Minelor de către Ioan Bud și colegii lui.