Abuzul interceptarii telefonice

In Italia, operatorii din domeniul telecomunicatiilor au ridicat problema numarului de interceptari telefonice. Este o problema care apare in mod periodic, asupra careia ar fi oportuna o analiza publica, precizeaza Corriere della Sera, citata de Rompres. Intr-adevar, este in cauza un articol al Constitutiei care declara inviolabila orice forma de comunicare si care prevede garantii impotriva ingradirii libertatii si pentru caracterul secret al comunicatiilor. La aceasta trebuie adaugat si faptul ca cine intercepteaza o comunicare controleaza si terte persoane care pot fi straine de infractiunea pentru care se fac investigatii. In primul rand, cine decide interceptarea? Constitutia si Codul de procedura penala prevad ca numai autoritatea judiciara poate ordona interceptari. In 1999, persedintele de atunci al Comitetului parlamentar de control asupra serviciilor secrete, Franco Frattini, s-a intrebat daca era constitutional ca operatiunile de interceptare sa fie autorizate de presedintele Consiliului de Ministri. Astazi serviciile secrete dispun oare interceptari, asa cum afirma unii? Si exista persoane private care efectueaza interceptari ilegale? A doua intrebare. Codul de procedura penala se rezuma la reglementarea interceptarilor. Dar codul comunicatiilor electronice se refera si la cererea de informatii. Iar repertoriul prestatiilor enumera si comunicarea desfasuratoarelor cu numerele apelate, chiar si fara raspuns (in legatura cu pastrarea lor a existat, in 1998, o polemica intre Autoritatea pentru apararea vietii private si Procuratura Antimafia), informatii cu privire la deplasarile persoanelor (usor de obtinut cu ajutorul telefoanelor mobile), interceptari ambientale. Unde se opreste culegerea de informatii? A treia intrebare: potrivit Constitutiei, limitele fata de caracterul secret al comunicatiilor pot fi dispuse numai prin lege. Dar care sunt normele care reglementeaza interceptarile, in afara celor doua coduri mentionate anterior? In ce masura sunt aplicate inca cele doua norme din 1982 si din 1992, referitoare la persoanele periculoase pentru siguranta publica si la mafia, care permit asa-zisele interceptari preventive, si, deci, ”nu se inscriu” in limitele de admisibilitate a interceptarilor dispuse de Codul penal? A patra intrebare: cate interceptari se fac? Stim ca, in 1997, ministrul justitiei de atunci, Flick, raspunzand unei interpelari parlamentare, a afirmat ca in 1992 judecatorii pentru anchete preliminare au autorizat 15.000 de interceptari. Numarul acestora a crescut in 1996 la 44.000. Trebuie sa tinem seama ca decretele se refera adesea la o multitudine de utilizatori. Prin urmare, daca in 1996 fiecare decret se referea, in medie, la trei utilizatori, inca de pe atunci utilizatorii interceptati depaseau 130.000 pe an. Interceptarile care se fac in SUA sunt doar de cateva mii. In sfarsit, ajungem si la costuri. In 1996, statul italian a cheltuit 73 de miliarde de lire. Dar aceasta este numai rambursarea costurilor catre operatori. Mai sunt apoi si cheltuielile de ascultare si de transcriere. Interceptarile si toate celelalte informatii care se aduna prin telefoane constituie un instrument eficace de investigare. Dar pot constitui si o incalcare grava a vietii private. Guvernul a prezentat in 1996 un proiect de lege vizand limitarea folosirii acestui procedeu. Chiar inainte de a lua masuri, acum, avem dreptul sa stim. Corriere della Sera)