A trecut un an…

Sa-l uiti este imposibil, deoarece a fost un Papa extraordinar. Ioan Paul al II-lea a murit la orele 21,37, la 2 aprilie 2005, incredintand lumii ultimul cuvant al unei vieti petrecute in iubirea de Hristos si de oameni: “Lasati-ma sa ma duc in casa Tatalui”. In urma cu un an, Karol Wojtyla, omul si Suveranul Pontif, a plecat din aceasta lume, iar Piata Sfantul Petru a devenit scena lumii, scrie Famiglia Cristiana, citata de Rompres. Plansul planetar Niciodata pana atunci o moarte nu a devenit o ocazie planetara de plans si de seninatate. Niciodata atatia ochi si atatea inimi nu au mai stat agatate de o fereastra, unde un om epuizat murea sprijinit de rugaciune, de taceri, de cantari. O mare imbratisare pe care nimeni nu o va putea uita. Karol Wojtyla a fost mai mult decat personalitatea sfarsitului de mileniu. A schimbat insasi imaginea Pontificatului, ceea ce este si trebuie sa fie un Papa. Si a mers sa o spuna in fiecare colt din lume. Fara el, secolul al XX-lea nu poate fi inteles in profunzime. A schimbat Biserica, a pus in ea un sentiment de ingrijorare pentru Evanghelie, care i-a constrans pe toti “sa priveasca mai amplu si sa mearga mai larg”, asa cum a scris in 1986, in Enciclica Dominum et vivificantem. Nimeni nu a mai doborat ca el ziduri (materiale si spirituale), nu a mai invins ca el orizonturile tot mai scurte ale diplomatiilor, nu a mai incheiat ca el socotelile cu istoria, chiar si cea a Bisericii. Se poate spune, dupa un an, ca a gasit cuvintele si gesturile potrivite pentru a spune adevarul lumii intregi. A reusit sa schimbe lumea? Studierea insemnarilor sale, a gandirii sale si a actiunii sale va trebui sa continue inca mult timp de aici inainte. Un an este prea putin pentru a permite istoricilor sa ajunga la un raspuns. Insa e notorie pasiunea sa pentru evenimentele mondiale si pentru problemele cele mai importante pe care le-a infruntat: natura binelui si raului, semnificatia libertatii, aspiratia catre pace, provocarea bunastarii si datoria solidaritatii, bucuria familiei, elaborarea unei teologii a corpului, in cadrul careia se afla sportul, dar si sexualitatea. A existat un plan in acea viata, contrapunctata de durere si de recunostinta. Karol Wojtyla, baiatul orfan, a fost Papa care, cu cea mai mare daruire, si-a dedicat energia si cuvintele familiei, iar Pontificatul sau a scris o lunga “Evanghelie a vietii”. A folosit cuvinte ametitoare, la limita indraznelii, in atat de multe scrisori adresate familiilor, in Enciclice, in catehezele audientelor de miercuri. Putini isi mai amintesc lectiile despre “Cantarea Cantarilor”, cartea de iubire a Bibliei, uitata, pusa la colt, pe care Ioan Paul al II-lea a dezvoltat-o in cursul unei audiente, in 1984. Fac parte de acum dintr-un patrimoniu de analiza si sugestii de care s-a servit si Papa Benedict al XVI-lea, in Enciclica Deus caritas est. Insotindu-l catre Dumnezeu Uneori a ramas singur, uneori a fost ironizat pentru inclinatia sa de a dori intotdeauna sa apere ratiunea umana si credinta crestina, chiar de a dori sa proclame o credinta rationala, facand apel la natura umana si la dreptul natural. Cineva, in zilele de durere, a spus ca se ruga pentru toti cei cu care se intalnea. Karol Wojtyla a iubit viata si pe fiecare om. In urma cu un an, insotindu-l in pragul catre Dumnezeu, i-am restituit putin din ceea ce ne-a daruit. “Adevar iti graiesc: cand erai mai tanar iti puneai haina singur, si mergeai unde doreai; dar cand vei fi batran vei intinde mainile tale si un altul iti va pune haina si te va duce unde nu vrei”. Aceste cuvinte spuse de Iisus apostolului Petru au fost asumate de Papa Ioan Paul al II-lea, care le-a simtit ca referindu-se direct la el cu ocazia diferitelor internari la Spitalul Gemelli din Roma. Repetatele sederi si ingrijirile medicale la care a fost supus l-au constrans sa mearga acolo unde ar fi preferat sa nu mearga si sa suporte terapiile indicate de medici, care i-au chinuit trupul, dar nu au reusit sa-i atinga sufletul. Cu o inteligenta patrunzatoare si aproape ca o premonitie, a definit Spitalul Gemelli “al treilea Vatican”, care se adauga “primului”, istoric, de pe malul Tibrului, si celui “de-al doilea”, cel estival, de la Castelgandolfo. Ceea ce se remarca in stilul si gesturile lui Karol Wojtyla, era tenacitatea cu care vroia sa indeplineasca pana la capat ceea ce misiunea sa de Pastor universal implica: vointa sa era ferma chiar si atunci cand fortele fizice nu mai reuseau sa o urmeze asa cum ar fi vrut el. Pana la ultima suflare… Ultimele vizite apostolice... Aceasta vointa neimblanzita de a duce la indeplinire cu tenacitate si credinta misiunea primita de calauza a Bisericii si de a imbratisa pana la ultima suflare crucea suferintei a reiesit inca o data in mod deosebit de elocvent in ultimul sau pelerinaj, la sanctuarul de la Lourdes. In fata unei mari multimi adunate pe pajistile sanctuarului, in urma cu doi ani, Ioan Paul al II-lea a reusit sa-si adune toate fortele si a tinut o memorabila predica, amintindu-le celor prezenti darul pretios al vietii si caracterul ei sfant si inviolabil care o caracterizeaza, in tot arcul existentei umane. Papa Ioan Paul al II-lea a fost o marturie la persoana intai a valorii primordiale a existentei umane si a necesitatii de a-ti duce la indeplinire misiunea, pe care Dumnezeu o incredinteaza tuturor, chiar si atunci cand aceasta este marcata de limite si durere. Ultimii ani ai Pontificatului, cu incarcatura lor de dificultati si suferinte, care l-au vazut folosind bastonul iar apoi caruciorul, au aratat imaginea extraordinara a fortei spiritului si curajului Papei, de a-si duce pana la capat sarcina, reprezentand astfel incoronarea indelungatului si rodnicului sau Pontificat. Ii spuneau Lolek Karol Wojtyla nu a avut niciodata o familie. Fratele sau Edmund, medic, de care era foarte atasat, a murit la 26 de ani, ucis de o infectie contractata la locul sau de munca, in spital. O sora a murit la scurt timp de la nastere, inainte de venirea pe lume a lui Karol. La 12 ani a pierdut-o si pe mama sa, Emilia. Ii spuneau Lolek. A ramas fara suflu pentru acea familie care se destrama. A ramas numai cu tatal sau, care se numea Karol ca si el, si care l-a invatat sa se roage, sa recunoasca actiunea Duhului si sfaturile Providentei. Si tatal i-a murit de infarct, intr-o zi in care Karol nici macar nu era acasa, in perioada dificila a ocupatiei naziste. Famiglia Cristiana