A dorit să-L vadă pe Iisus Hristos!

O mare personalitate spirituală, un sfânt, când este recunoscut ca atare, e privit în același timp ca un judecător și ca un vindecător. Cei păcătoși mai întâi se tem de el, având tendința de a-l ocoli, pentru a nu le vedea păcatele, să-i judece și să-i condamne. Însă, dacă au inima smerită și aplecare spre îndreptare, își biruie teama și văd în acela nu pe judecătorul, ci pe vindecătorul. Biruie speranța din urmă, nu teama dintâi.

În acest context psihologic și spiritual trebuie să-l încadrăm și pe vameșul Zaheu. Trebuie să vedem în dorința lui de a-L vedea pe Hristos o licărire, o scânteie de interes pentru Hristos, despre care știa, desigur, că este o mare personalitate spirituală. Nu apelăm la o interpretare alegorică atunci când spunem că este vorba de o urcare spirituală. Este un fapt. Prin însuși faptul că i-a venit ideea să urce în dud ca să-L vadă, el dovedea că în sufletul lui încolțise ceva nou, un interes pentru un om duhovnicesc. Acesta fiind pasul lui către Hristos.

Chemarea lui Hristos către Zaheu, când l-a văzut în pom, a fost pasul lui Hristos către Zaheu. A fost mâna lui Dumnezeu întinsă lui Zaheu, după cum vine harul către noi, când îl chemăm să ne deschidă posibilitatea de intrare cu dinadinsul în ordinea gândirii lui Dumnezeu. Hristos îl știa pe Zaheu păcătos. Îl știa urât de toți ceilalți. Știa că își va atrage El însuși dezaprobarea celor din jur, fiindcă așa sunt oamenii. Buni și îngăduitori cu ei înșiși, aspri și judecători cu alții. Trebuia să fii Dumnezeu ca să fii altfel, în vremea aceea, ca și azi.

Oricine altul și-ar fi luat cu greu riscul de a face ceea ce a făcut Hristos cu Zaheu. Contrazicea mentalitatea vremii, contrazicea Legea lui Moise și, mai ales, contrazicea tradițiile locale, puternic încetățenite. De aceea gestul l-a uimit în primul rând pe Zaheu, obișnuit să fie urât de oameni, poate chiar fiind împăcat cu aceasta, întrucât profitul și bogăția îi permiteau să disprețuiască și să nu țină seama de cei din jur. Avea inima înăsprită de bogăție, dar și de sentimentele celor din jur, care erau absolut îndreptățite. Între el și ei era o luptă surdă, care îl făcea din rău în și mai rău. Însă, de data aceasta, rezerva bună ascunsă în el a învins. Făcuse un pas spre Hristos, dorind să-L vadă. Astfel i-a interpretat Hristos urcarea în sicomor, de aceea a răspuns imediat interesului său.

Ce vrea să spună aceasta? Că noi trebuie să conlucrăm cu Dumnezeu, când vrem ca Dumnezeu să ne ajute, când vrem să ne schimbe. Când pornim noi spre Dumnezeu, și Dumnezeu pornește spre noi. Acest lucru se numește în teologia ortodoxă sinergism, un cuvânt grecesc care înseamnă conlucrare, colaborare. A lucra împreună cu Dumnezeu. Și dacă este așa, înseamnă că Hristos s-a interesat de păcătoși pentru a le îndreptăți păcatul? Nu. În niciun caz. Mântuitorul, când ierta pe păcătoși, când vindeca bolnavi, încheia de obicei cu: „Du-te, și de acum să nu mai păcătuiești”. Aceasta era condiția intrării în ordine. În această stare, chiar și profesiunea de vameș devenea onorabilă. Nu ni se spune că Zaheu și-ar fi schimbat profesiunea, însă a fost cu siguranță un vameș cinstit până la sfârșitul vieții. Am putea spune chiar că Mântuitorul a reabilitat prin Zaheu o categorie socială care era odioasă în popor, fiind simbolul ultimei degradări civice. Acum vedem că Hristos n-a venit pentru păcătoși, pentru că erau păcătoși, n-a venit pentru a le aproba păcatul, n-a venit pentru a le da voie să rămână păcătoși în continuare, a venit pentru păcătoși ca să-i îndrepte și doar acei păcătoși s-au bucurat de atenția Lui, care s-au îndreptat.

Pr. Cristian Ștefan