9 martie, Ziua Deținuților Politici Harta terorii

Închisoarea, locul unde se execută pedeapsa şi sunt disciplinați infractorii, a devenit în
România comunistă locul în care s-a petrecut eliminarea, reeducarea, torturarea, supravegherea şi distrugerea fizică şi psihică a tuturor celor care se opuneau, ar fi putut să se opună sau nu puteau accepta noua ordine politico-economico-socială dispusă de autoritățile comuniste.

Copiind modelul sovietic al Gulagului, liderii comuniști români au transformat instituțional şi procedural - în termenii regimului detenției - întregul sistem penitenciar moștenit, adăugându-i treptat forma şi substanța unui adevărat infern.

Rețeaua penitenciarelor din România număra, în 1945, 74 de închisori cu o capacitate de circa 15.000 de locuri. Prin ordine succesive, capacitatea acestora a crescut - scriptic, pentru că noi construcții nu s-au realizat - pentru a putea adăposti pe cei pe care regimul urma să îi pedepsească la 14 martie 1947. A fost, de asemenea, schimbată destinația diferitelor unități penitenciare. Astfel, cele mai importante închisori pentru majori deveneau: Aiud (pentru executarea pedepselor politice, muncă silnică pe viață); Craiova, Gherla şi Oradea, pentru executarea pedepselor de muncă silnică pe timp mărginit; Alba Iulia, Arad, Dumbrăveni pentru pedepse de temniță grea.

Rămasă, până la 6 martie 1949, în subordinea Ministerului Justiției condus de Lucreţiu Pătrăşcanu, Direcția Generală a Penitenciarelor a introdus treptat prin ordine circulare măsuri de înăsprire a regimului de viață în penitenciare.

Din 1948-1949, în contextul edificării sau transformării instituțiilor specifice regimului
comunist, penitenciarele au trecut în subordinea Ministerului Afacerilor Interne. Militarizarea sistemului penitenciar, dar mai ales noul regulament secret destinat închisorilor unde erau depuși deținuții politici, adoptat în septembrie 1948, copiat sau inspirat din cele sovietice, a marcat trecerea spre regimul de exterminare lentă, fizică şi psihică a opozanților, prin izolarea totală de familii şi societate, prin înfometare şi condițiile inumane de trai, prin lipsa asistenței medicale şi prin permanenta supraveghere.

Nenumărate mărturii ale supraviețuitorilor menționează politizarea totală a detenției de la sfârșitul anului 1948. Apariția ofițerilor politici, locțiitori ai comandanților (care şi ei au fost selectați din rândul activiștilor de partid), precum şi primenirea politică a corpului gardienilor a dus la instaurarea unei adevărate terori asupra deținuților, care a atins apogeul odată cu declanșarea reeducării - în cea mai monstruoasă şi violentă fațetă a sa, în anii 1949-1952, la Târgşor, Piteşti, Gherla şi Ocnele Mari. De acum, având preparate noi spații de recluziune şi oameni educați să le administreze politic, autoritățile comuniste au declanșat masive campanii de arestări, internări şi preveniri pe temeiuri politice împotriva tuturor celor susceptibili de a fi inamici ai ordinii publice.

În anii 1948-1955 au funcționat penitenciarele: 

Categoria I: Aiud, Gherla, Jilava; 

Categoria II (penitenciare „închise”, pentru deținuți cu grad sporit de periculozitate):

Arad, Caransebeș, Cluj (Tribunal,  Principal), Constanța, Craiova, Făgăraș

(Central/ Principal,), Galați, Mărgineni, Mislea (femei), Ocnele Mari, Oradea, Orașul Stalin [Brașov] (Tribunal, Cetate), Pitești, Ploiești, Rahova, Suceava, Târgşor, Târgu Ocna (penitenciar-spital TBC), Timișoara, Văcărești (spital); 

Categoria III: Alba Iulia, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brăila, Buzău, Cluj (minori),

Dej, Deva, Dumbrăveni (femei), Focșani, Iași, Rahova II, Râmnicu Sărat, Sibiu, Satu Mare, Sighet (principal, 200), Târgu Mureș; 

Categoria IV: Bârlad, Bistrița, Caracal, Carei, Călărași (1953/59), Câmpulung

Moldovenesc, Câmpulung Muscel, Codlea, Dăeni, Giurgiu, Făgăraș (raional), Fălticeni,

Dorohoi, Huși, Işalniţa, Lugoj, Miercurea Ciuc  (femei), Odorhei, Oraviţa, Petroșani, Piatra Neamț, Rădăuți, Râmnicu Vâlcea, Roman, Sfântu Gheorghe, Sighișoara, Sighet (raional), Slatina, Târgoviște, Târgu Jiu, Tecuci, Tulcea, Turda, Turnu Măgurele, Turnu Severin, Vaslui, Zalău

. 

Treptat, ca formă a detenției politice, pentru internații administrativi, au fost înființate un număr impresionant de colonii sau unități de muncă, devenite parte integrantă a sistemului penitenciar. Între acestea remarcăm pe cele de la: Arad, Baia Mare, Baia Sprie, Bârcea Mare, Bicaz, Borzeşti, Brad, Brâncoveneşti, CRM București, Buzău, Capu Midia, Castelu, Cavnic, Câmpulung, Cernavodă – cu trei colonii –, Chilia Constanța, Chirnogi, Crâscior, Culmea, Deduleşti, Doiceşti, Domneşti, Dorobanţu, Dudu, Fântânele, Fundulea, Galeşu , Giurgeni, Ghencea, Iaşi, Iţcani, Km. 31, Lucăceşti, Mărculeşti, Mogoşoaia, Nistru, Oneşti, Oneşti Baraj, Peninsula/Valea Neagră, Periprava, Periş, Poarta Albă , Roşia Montană, Roşia Pipera, Roznov, Salcia, Grădina, Băndoiu, Strâmba, Stoeneşti, Piatra-Frecăţei, Saligny, Sibiu, Simeria, Slatina, Spanţov, Tătaru, Târnăveni, Toporu, Vlădeni, Zlatna. 

Închisoarea Sighet

Începând de la jumătatea anului 1947, în penitenciarul de la Sighet, au fost închise diverse persoane pentru motive politice (țărani maramureșeni care nu reușeau să-şi achite cotele obligatorii la produsele agricole, fiind condamnați pentru sabotaj, elevi  şi studenți din zonă, membri ai unor organizații anticomuniste), însă caracterul penitenciarului era de drept comun.  

Din luna mai 1950, închisoarea din Sighet a devenit, pentru mai bine de cinci ani, un

penitenciar exclusiv politic, unde a fost întemnițată elita politică a României interbelice.

Primul lot de foști demnitari  a fost adus la Sighet, la 7 mai 19502. La 26 mai 1950, a fost transferat aici lotul episcopilor  şi preoților greco-catolici, arestați încă din octombrie 1948, pentru refuzul de a trece la religia ortodoxă.

Pe parcursul anului 1950, a mai fost adus la Sighet un al doilea lot de foști demnitari, la începutul lunii iulie, iar, la 26 octombrie a fost transferat un al doilea grup de episcopi şi preoți greco-catolici. La sfârșitul anului 1950 şi în cursul anilor 1951-1952, au fost transferați la Sighet, de la diverse penitenciare din  țară, atât foşti miniștri din guvernele interbelice, cât  şi episcopi sau preoți catolici condamnați în cadrul unor procese cu un evident caracter politic.

Odioasa Securitate

Folosind o armă invincibilă – frica, şi un mecanism care a ridicat tortura şi răul la rang de banalizare, Securitatea a fost cel mai crunt instrument represiv creat de regimul comunist. Primul „certificat de naștere” al Securității a fost hotărârea Secretariatului CC al PMR din 10 iulie 1948, care stabilea că Direcția Generală a Securității Poporului să se organizeze „pe baze militare, introducându-se principii militare”, fără a se da publicității „schema de organizare, principiile, bugetul şi personalul”, iar la punctul 6 se arată că Secretariatul „va da toată atenția nevoilor de cadre a DGSP, trimițând numai elemente verificate, ca în timpul cel mai scurt să se poată acoperi întreg efectivul, conform schemei de organizare”.

Teohari primea sarcina ca „în timpul cel mai scurt să aplice în viață hotărârile de mai sus, astfel ca DGSP să poată îndeplini toate sarcinile ce-i stau în faţă”.

Cadrele noii instituții apărute în urma reorganizării Direcției Generale a Siguranței

Statului primeau prin Decretul 221 puteri speciale. La articolele 4–6 se arăta că „ofițerii de Securitate sunt singuri competenți a instrumenta în infracțiunile ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului”, care se extindea „în cadrul competenței lor materiale pe tot întregul ţării. Același caracter ocult se păstra şi în privința stabilirii bugetului noii instituții, care astfel ieșea în întregime din sfera oricărui controlul public sau al altor autorități ale statului: „Prin derogare de la dispozițiunile legii contabilității publice, bugetul Direcțiunii Generale a Securității Poporului va fi publicat numai prin suma sa globală, fără detaliere de posturi, în bugetul Ministerului Afacerilor Interne. Angajarea, efectuarea, justificarea şi verificarea cheltuielilor din bugetul DGSP se face prin derogare de la legea contabilității publice, conform dispozițiunilor din legea fondului pentru cheltuieli în interese superioare de stat” .

În 7 februarie 1949, Prezidiul Marii Adunări Naționale emite un decret privind înființarea, retroactivă, din 23 ianuarie, a Trupelor de Securitate, ca parte integrantă a Ministerului Afacerilor Interne.

Conform decretului de înființare, rolul Securității era apărarea „cucerilor democraţiei” şi a „voinţei poporului” împotriva dușmanilor din țară şi din afară. Astfel, noua Republică Populară s-a autocertificat ca stat polițienesc, aservit total sovieticilor, pentru că, la conducerea „Securităţii Poporului” au fost promovaţi consilieri sovietici şi cadre N.K.V.D.