9 martie. Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din România

Instaurarea regimului comunist 

În România, numărul victimelor directe ale regimului comunist a fost estimat între 600.000 și 2.000.000. Cum au fost aleși toți acești nefericiți din masa de cetățeni români pentru a fi distruși, fizic sau moral? S-au invocat, la vremea respectivă, diferite criterii. Privind însă acum faptele dintr-o perspectivă istorică, ne dăm seama ce anume a contat. Unii au fost luați la întâmplare, ori de câte ori reprezentanții autorităților au intrat în panică și au vrut să intimideze populația. Cei mai mulți, însă, au plătit cu libertatea sau cu viața, pentru că erau cinstiți și demni, inteligenți și cultivați, harnici și bine situați în societate, constituind un termen de comparație – incomod ca un denunț – pentru impostorii aduși la conducerea țării de forțele de ocupație. Această acțiune criminală sistematică, asociată cu plecarea din țară a numeroși oameni de valoare, a avut un efect catastrofal, care ne influențează și astăzi în mod negativ existența. Practic, elitele României, politice, culturale, religioase, au fost exterminate. Cei mai buni fii ai acestui neam au fost uciși sau aruncați după gratii, totul pentru a putea instaura frica, teroarea, delațiu­nea, cadrul de maximă teroare în care avea să se „nască”, prin tortură, „omul nou”: omul fără Dumnezeu, fără principii, fără valori, fără libertate de gândire și acțiune.

O analiză detaliată a crimelor comise de regimul comunist în România a fost făcută de Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România creată de președinția României în aprilie 2006, care a elaborat un raport cunoscut de publicul mai larg sub numele de „Raportul Tismăneanu”. În acest raport au fost identificate următoarele crime principale comise de regimul comunist din România:

1. Abandonarea intereselor națio­nale prin servilism în relațiile cu URSS după 1945;

2. Anihilarea statului de drept și a pluralismului prin înscenări și fraude, mai ales după furtul alegerilor în noiembrie 1946;

3. Distrugerea partidelor politice, prin arestarea liderilor și a militanților;

4. Impunerea unui regim dictatorial total înfeudat Moscovei și ostil valorilor politice și culturale naționale, lichidarea sindicatelor libere, distrugerea social-de­mo­crației, ca mișcare politică opusă bolșevismului PCR;

5. Sovietizarea totală, prin forță, a României, mai ales în perioada 1948-1956, și impunerea unui sistem politic despotic, condus de o castă profitoare (nomenclatura), strâns unită în jurul liderului suprem;

6. Politica de extremism social (lichidarea fizică, prin asasinat, deportare, întemnițare, muncă for­țată, a unor categorii sociale - burghezie, moșierime, țărani, intelectuali, studenți) ghidată de preceptul luptei de clasă a făcut între 500.000 și două milioane de victime;

7. Persecuția minorităților etnice, religioase, culturale sau de orientare sexuală;

8. Exterminarea programată a deținuților politici;

9. Exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistența anticomunistă armată în munți (1945-1962);

10. Represiunea împotriva cultelor, desființarea Bisericii Române Unite (Greco-Catolice);

11. Arestarea, uciderea, detenția politică sau deportarea țăranilor oponenți colectivizării, lichidarea violentă a revoltelor țărănești (1949-1962);

12. Deportările cu scop de exterminare, represiunile etnice, gonirea și „vânzarea” evreilor și germanilor;

13. Represiunea împotriva culturii, cenzura extremă, arestarea și umilirea intelectualilor neîn­re­gimentați ori protestatari (1945-1989);

14. Reprimarea mișcărilor și acțiunilor studențești din 1956;

15. Reprimarea mișcărilor mun­citorești din Valea Jiului (1977), Brașov (1987) și a celorlalte greve din anii 1980;

16. Reprimarea oponenților și disidenților în anii 1970 și 1980 (omorârea inginerului Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a lui Mircea Răceanu, Ion Mihai Pacepa, Liviu Turcu, Constantin Răuță);

17. Distrugerea patrimoniului istoric și cultural prin dărâmările din anii 1980 (un sfert din centrul istoric al Bucureștiului) și în cele mai multe din orașele mari ale României;

18. Crearea de lagăre pentru copiii fără părinți sau cu handicap (ex: Cighid);

19. Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentația rațională”; înfometarea popu­lației, oprirea căldurii, starea de mizerie la care regimul a condamnat un întreg popor;

20. Conceptualizarea mizeriei materiale și morale, precum și a fricii, ca instrumente de men­ținere a puterii comuniste;

21. Masacrarea cetățenilor, din ordinul lui Nicolae Ceaușescu, cu aprobarea conducerii Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, în timpul Revoluției din 1989.

Instaurarea regimului comunist în România 

În timpul unei întâlniri din anul 1944, Stalin îi declarase lui Tito: „Acest război (al Doilea Război Mondial n.n.) nu este ca cele din trecut; cine ocupă un teritoriu își impune și propriul său sistem social”. După ce Armata Roșie a ocupat România în toamna anului 1944, sovieticilor le-au fost suficiente câteva luni pentru a impune regimul comunist. La 6 martie 1945, a fost anunțată componența guvernului dr. Petru Groza, guvern impus de A.I. Vîșinski, în care Partidul Comunist deținea 7 posturi, PNL Tătărescu – 7 posturi, PSD – 4 posturi, Frontul Plugarilor – 3 posturi, PNȚ -Ale­xan­drescu – 3 posturi, Uniunea Patrioților – 2 posturi, Consiliul General al Muncii – 2 posturi, Uniunea Preoților Demo­crați – 1 post, la care se adăugau 4 militari. Cu toate că Regele a refuzat să aprobe lista propusă de Petru Groza și a cerut colaborare cu PNL și PNȚ, cu noul guvern va debuta cea mai neagră perioadă din istoria României, sovietizarea țării noastre.

A doua zi după instaurarea guvernului Petru Groza, pe 7 martie, a avut loc întâlnirea Anei Pauker cu Evgheni Suhalov, în cadrul căreia i s-a înmânat planul de comunizare al României. Planul conținea directivele care urmau să fie aplicate de către comuniști în următorii ani, pentru preluarea totală a controlului asupra României: desăvârșirea reformei agrare prin confiscarea moșiilor și ruinarea moșierilor, dezvoltarea industriei, lichidarea băncilor, des­ființ­area micii gospodării țără­nești, suprimarea relațiilor economice cu Statele Unite și Marea Britanie și canalizarea lor către URSS, suprimarea partidelor politice, abdicarea Regelui, desființarea armatei și înlocuirea ei cu una nouă pe nucleul diviziilor „Tudor Vladimirescu” și „Avram Iancu”, poliție de tip N.K.V.D., interzicerea intrării străinilor în România.

În acest context, alegerile din 1946 aveau o miză deosebită. Atât comuniștii, care dominau Blocul Partidelor Democratice, cât și național-țărăniștii, care conduceau opoziția, au considerat alegerile drept bătălia decisivă în lupta pentru sau contra comunismului.

Fraudarea alegerilor din 1946 

La mijlocul lunii octombrie 1946, guvernul impus prin forță la 6 martie 1945 a stabilit ca dată a alegerilor ziua de 19 noiembrie. Strategia electorală dezvoltată de PCR a presupus amânarea desfășurării alegerilor până în momentul în care mecanismele de influențare a populației și de prefabricare a rezultatului votului nu au fost bine puse la punct. Intimidarea opoziției – violentarea liderilor politici naționali și locali, interdicția sau cenzurarea presei, boicotarea oricăror manifestări publice organizate de PNȚ și PNL – și procesul de subordonare a tuturor instituțiilor publice, prin epurarea celor considerați duș­mănoși, prin numirea de persoane fidele în administrație, justiție și poliție, s-au dezvoltat în paralel cu edificarea unei platforme electorale moderate și a structurării unei alianțe politice largi, Blocul Partidelor Democrate, care să fie acceptabilă pentru corpul electoral. Însă, campania electorală începuse încă din luna august. Atât comuniștii, cât și opoziția, dominată de național-țărăniști, considerau bătălia electorală ca fiind una decisivă. Însă, Comitetul Central al PCR pregătise din timp frauda. Sarcina i-a fost pasată ministrului de interne, Teohari Georgescu. El trebuia să forțeze magistrații din țară, care răspundeau de aplicarea legii electorale, să urmeze sarcinile ministerului. Un aparat administrativ impresionant și mii de comuniști au fost mobilizați în țară pentru propagandă și pentru a stopa acțiunile opoziției. S-a oprit distribuirea ziarelor și materialelor de propagandă, au fost „sparte” adunările liberalilor și național-țărăniștilor, alegătorilor opoziției nu li s-a permis prezența la urne, iar, în unele zone, centrele de votare au fost mutate de zonele populate. Alegerile au avut loc într-o atmosferă de tensiune și violență maximă. Rezultatele, care trebuiau anun­țate în data de 20, au fost amânate 48 de ore. Rezultatele oficiale indicau o victorie a comuniștilor, care obținuseră 349 de locuri în Adunare, însă există dovezi că lucrurile stăteau exact invers. Când comuniștii și-au dat seama de înfrângerea iminentă, au trimis instrucțiuni prefecților să se revizuiască cifrele și să se suspende comunicarea rezultatelor până la o victorie clară a Blocului.

Rezultatele umflate din Maramureș

În Maramureș, au votat 65.832 de persoane și s-au înregistrat 1.273 de voturi nule, 37.066 de voturi pentru comuniști, 22.235 pentru țărăniști, 1.155 pentru liberali, aripa Brătianu și 1.936 pentru PȚD și peste 6.000 pentru inde­pendenți.

Dovada fraudelor din județul Someș

În județul Someș, pe liste erau înscriși 117.704 votanți și s-au prezentat la urne 96.904.

Într-un raport „strict confidențial” despre rezultatul real al alegerilor, întocmit de Iuliu Simo, instructor regional al C.C. din P.C.R., se arată că BPD obținuse 22.000 de voturi, dar oficial se comunicaseră 65.807 voturi. În timp ce, partidul lui Maniu, care înregistrase 50.000 de voturi, oficial a numărat doar puțin peste 10.000.

Contestații la Desești, Ieud și Strâmtura

Delegații PNȚ la secțiile de votare din Desești, Ieud și Strâmtura, comune unde partidul lui Maniu a obținut rezultate zdrobitoare, au depus contestații. Dar răspunsurile au fost formulate în afara oricărei logici și legi, semn că acestea erau doar iluzia unor alegeri libere și doar pretextul instaurării terorii comuniste.

Lupta pentru integritatea țării 

După Banat și Moldova, Maramureșul a fost a treia provincie aflată în pericol de a fi smulsă din trupul României. Deși eliberat de sub horthiști de Armata a 4-a română, sovieticii au introdus și aici un regim de ocupație, numind ca prefect un avocat ucrainean, Ivan Odoviciuc. Reprezentantul Comisiei Aliate de Control, generalul Zaharascenko, s-a instalat la Sighet și a aprobat cererile ucrainenilor îndreptate către Stalin, care solicitau alipirea Maramureșului la Ucraina Subcarpatică.

Cererea era susținută și de presa prosovietică, așa că, în scurt timp s-a creat un adevărat curent de opinie, tot mai vehement și tot mai insistent, care dorea dezlipirea Maramureșului din Patria-Mamă.

Amenințați de o nouă stăpânire străină, maramureșenii au pregătit, în 5 martie, o adunare la Sighet. Fiecare comunitate și-a trimis învățătorii și preoții, iar în centrul manifestării se afla primarul Borșei, Gavrilă Mihali Ștrifundă, care cerea demiterea lui Odoviciuc, anularea cererii abuzive de alipire a Maramureșului și URSS și numirea unui prefect român.

Când primarului Borșei i se cere să contrasemneze cererea de alipire a Maramureșului la URSS, post factum, Mihali răspunde că nu el, ci comunitatea trebuie să decidă pe ce drum vrea să meargă; iar ca să afle răspunsul să vină duminică când borșenii se vor pronunța. La „referendum”, borșenii au spus „NU”, iar Mihali i-a susținut. Se spune că, la auzul cuvintelor lui Ștrifundă, delegatul „Congresului Poporului din Maramureș”, care a venit să dea „vestea bună” a alipirii la URSS, ar fi răspuns că: „Dacă Borșa nu vrea să adere, dacă vă încăpățânați, nici nu e nevoie. Ne putem uni și fără Borșa. Dar vom pune granița la Valea Hotarului, vom ridica un zid înalt și atunci veți muri aici sufocați, izolați în munți, fără legături cu nimeni”.

Primarul nu credea în referendumuri organizate pe timp de război! Și adunarea borșenilor nu numai că a răspuns NU alipirii la URSS, dar a și cerut conducere românească pentru Maramureș. Amenințările delegaților „Congresului comitetelor poporului” veniți la adunare nu i-a frânt, ci dimpotrivă. Primarul a organizat câteva mii de voluntari, unii mai tineri au fost instruiți să poarte arme, ceilalți în detașamente pedestre și de cavalerie, alți însărcinați cu aprovizionarea, și peste o săptămână au plecat din Borșa spre Sighet, la începutul lui martie, să rezolve problema.

Potrivit studiilor legate de rezistența armată anticomunistă din România: „Celor din Borșa li s-au adăugat țăranii din satele de pe văile Izei și Vișeului. În fruntea coloanei, călare, mergea Gavrilă Mihali-Ștrifundă. La Dragomirești, coloana s-a oprit și a fost trimisă o delegație din trei membri care să discute cu reprezentanții Comisiei Aliate de Control și ai Comandamentului sovietic. Răspunsul a fost negativ. Ștrifundă cu borșenii lui înarmați au evitat conflictul deschis și s-au întors. Ceilalți au mers până la Vadu Izei, unde podul era aruncat în aer de ungurii în retragere. Acolo, oamenii lui Odoviciuc în uniforme sovietice au deschis foc de arme de pe malul opus. Au căzut câțiva români. Au început arestările. Se urmărea prinderea conducătorilor. Gavrilă Mihali-Ștrifundă s-a dus la Cluj, unde a reușit să ajungă la Petru Groza și să-i înmâneze un memoriu”. În 7 aprilie 1954, Odoviciuc a fost destituit și s-a refugiat în Ucraina. Dar a început, totodată, urmărirea și arestarea celor care au participat la mișcarea pentru integritatea țării. Unii s-au refugiat în munți, alții s-au ascuns în podul unor case. Pentru a-l sili să se predea și pe conducătorul mișcării, Gavrilă Mihali Ștrifundă, Securitatea i-a arestat băiatul, student la Cluj. În pușcărie, fiul lui Ștrifundă s-a îmbolnăvit de TBC și în 1948 a decedat. 

În aceeași perioadă, printr-un șiretlic, a reușit să fie prins și Gavrilă Mihali Ștrifundă de Manole Bodnăraș, și dus la Malmaison, pe Calea Plevnei. Nu se știe cum, la scurt timp, Mihali scapă de închisoare și ia calea munților. Însă, șantajat cu prețul vieții fiicei sale, Lucreția, se predă de bună voie autorităților, în toamna anului 1948. Fiica sa a fost arestată și pusă să redacteze o scrisoare, prin care îi cere să se predea de urgență autorităților. Nu a putut rezista ideii arestării unui copil în locul său și s-a predat. A fost condamnat la 1 an și 6 luni de muncă silnică în lagărele de la Canal. Este rearestat, fiind condamnat la 8 ani de închisoare.

Din cauza condițiilor inumane de detenție și a bătăilor, moare în 1961, în închisoarea Botoșani, în „condiții neelucidate”.