9 MARTIE - Ziua Deținuților Politici anticomuniști

„Gulagul românesc”

„Gulagul românesc” a însemnat distrugerea clasei politice din perioada interbelică, epurarea intelectualității care nu susținea noul regim, încarcerarea unui număr mare de persoane din toate categoriile sociale, în funcție de cine era considerat periculos pentru regimul comunist. Acesta a lovit astfel în toate părțile societății românești, consecințele sale fiind majore și pe termen lung.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a dezvoltat proiectul www.hartagulagului.ro, care reunește informații despre penitenciarele, centrele de anchetă, coloniile de muncă forțată, centrele de deportare și domiciliu obligatoriu, azilele psihiatrice care au format sistemul concentraționar comunist din România.

Despre Gulagul românesc

După falsificarea alegerilor din 1946, pas important pentru acapararea puterii totale de către comuniști, în 1947 au urmat valuri importante de arestări ale membrilor partidelor politice, cu scopul de a distruge opoziția. După înscenarea de la Tămădău din iulie 1947, PNȚ este scos în afara legii, iar conducătorii partidului sunt arestați, urmând a fi condamnați la ani grei de închisoare la sfârșitul anului. Celălalt mare partid, PNL, alege calea autodizolvării. După abdicarea forțată a Regelui Mihai I și proclamarea Republicii Populare Române, în 1948, noua putere politică a întreprins un proces complex de schimbare a țării. Acesta a presupus, printre altele, naționalizarea mijloacelor de producție, colectivizarea agriculturii, epurarea sistemului administrativ și de învățământ, industrializarea forțată. În acest context, represiunea a fost utilizată împotriva categoriilor sociale considerate „periculoase” de către noul regim.

Instrumentul principal al represiunii din perioada comunistă a fost Securitatea, înființată prin decretul nr. 221 din august 1948. Direcția Generală a Securității Poporului (Securitatea) era condusă inițial de Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi și Vladimir Mazuru, toți trei agenți ai serviciilor secrete sovietice. Alături de Securitate, Miliția (creată în ianuarie 1949), a fost și ea utilizată cu scop represiv.

Istoria represiunii în România comunistă are mai multe etape. Prima dintre acestea s-a desfășurat între 1948-1953, fiind întreruptă de moartea lui Stalin. A urmat o perioadă de relaxare, care s-a încheiat în contextul revoluției din Ungaria din 1956 și al retragerii trupelor sovietice din România, în 1958. Dorind să se asigure că deține controlul, PMR a reluat arestările masive și a impus din nou un regim represiv extrem de dur. Având deja un control sigur asupra societății, regimul a început să elibereze deținuții politic, pe care nu îi mai considera un pericol (deși toți au rămas sub supraveghere informativă). Între 1962-1964, au fost promulgate mai multe decrete de grațiere a deținuților politic, moment după care România nu mai avea, oficial, deținuți politic.

În toată această perioadă au funcționat mai multe spații represive: închisori, centre de anchetă, lagăre și colonii de muncă forțată, centre de deportare și domiciliu obligatoriu, dar și azile psihiatrice, unde au fost trimiși unii oponenți ai regimului, mai ales în anii 1980.

În perioada 1947-1964, au funcționat trei tipuri de centre de anchetă și detenție politică: centrele de anchetă propriu-zisă și „depozit” (pentru cei care trecuseră deja prin anchetă), centrele de triere (în care erau ținuți cei care erau mutați dintr-un penitenciar în altul), respectiv închisorile de executare a pedepsei.

Prin centrele de anchetă treceau toți cei care erau considerați „dușmani ai poporului”. Ancheta se putea prelungi de la câteva zile la câțiva ani. În perioada 1948-1955, închisorile au fost împărțite din punct de vedere administrativ în patru categorii, în funcție de deținuții închiși. În prima erau incluse penitenciarele pentru deținuții considerați cei mai periculoși (Aiud, Gherla). Al doilea tip era al penitenciarelor pentru deținuții foarte periculoși (Galați, Târgșor – înainte de a deveni închisoare pentru minori, Brașov, Suceava). A treia categorie cuprindea penitenciarele cu regim de maximă severitate (Buzău, Bacău, Brăila), iar ultima era formată din închisorile considerate cu grad mic de periculozitate (Giurgiu, Cluj-minori, Miercurea Ciuc pentru femei).

Unitățile de muncă au fost înființate prin Decretul nr. 6/1950, cu scopul oficial „de a reeduca elementele dușmănoase ale Republicii Populare Române”. Ulterior, ele au fost transformate în colonii de muncă prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1554/1952. Obiectivul real era utilizarea deținuților politic și a persoanelor considerate indezirabile pentru diverse proiecte ale regimului, cel mai important fiind Canalul Dunăre-Marea Neagră. Numărul deținuților care a lucrat la Canal a variat. Astfel, în septembrie 1949, erau 6.400 de deținuți, în vara anului 1950 erau 15.000, iar în aprilie 1953 erau 20.193. Lucrările la Canal au fost sistate în 1955.

Începând cu ianuarie 1950, regimul a utilizat și sistemul internărilor administrative. Acesta presupunea pedepse fără proces, între 12 și 60 de luni, pentru persoanele considerate periculoase pentru regim. Sistemul se aplica atât persoanelor indezirabile asupra cărora nu existau suficiente probe juridice ale vreunei vinovății, cât și deținuților considerați „ne-reeducați”, care primeau astfel un supliment de pedeapsă în mod discreționar, fără a fi învinuiți, judecați sau fără a avea dreptul de a contesta, chiar și formal, decizia.

Pe lângă condamnarea la închisoare sau utilizarea muncii în colonii, regimul comunist s-a folosit și de dislocări de populație și stabilirea domiciliului obligatoriu pentru a menține controlul asupra populației. În martie 1949, în contextul începutului colectivizării, 2.972 de familii de mari proprietari au fost evacuate și li s-a stabilit domiciliu obligatoriu. Cea mai amplă deportare a avut loc în noaptea de 17/18 iunie 1951, când 40.000 de oameni din Mehedinți și Banat au fost mutați în Bărăgan, în contextul tensiunilor dintre Uniunea Sovietică și Iugoslavia.

Chiar dacă prin decretele de grațiere din perioada 1962-1964 au fost eliberați toți deținuții politic din România, regimul a continuat să utilizeze alte mijloace pentru a pedepsi pe cei care i se împotriveau. Un altfel de mijloc a fost internarea în azilele psihiatrice, utilizate ca parte a represiunii după 1965. Cel mai cunoscut exemplu, muncitorul Vasile Paraschiv, a fost internat de trei ori, în 1969, 1971 și 1976. Pe lângă aceasta, represiunea a luat și alte forme, iar autoritățile au înscenat multor opozanți delicte de drept comun, pentru a masca detenția pe motive politice.

Dimensiunea represiunii este greu de cuantificat, deoarece datele disponibile în acest moment sunt incomplete și imprecise. Documentele ne indică în momentul de față peste 70.000 de deținuți politici cu fișe matricole penale, în vreme ce statisticile Ministerului de Interne comunist numărau peste 63.230 de deținuți doar pentru perioada 1944-1959.

CASETA

În fiecare an, la 9 martie, este comemorată Ziua Deținuților Politici anticomuniști din perioada 1944-1989 în România, zi care a fost stabilită oficial de Parlamentul României prin legea 247/5 decembrie 2011.

În anul 2017, într-un comunicat emis de Patriarhia Română, transmis la 7 martie, cu prilejul zilei de 9 martie - Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989, se menționa astfel: „întrucât Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept An comemorativ al Patriarhului Justinian și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului (...) Patriarhia Română a transmis către Centrele Eparhiale îndemnul de a oficia în această zi slujbe de pomenire a celor care au pătimit în timpul regimului comunist ateu, apărând credința în Dumnezeu și demnitatea poporului român”.

Între cei pomeniți se numără ierarhi, profesori de teologie, studenți, monahi, oameni de cultură și peste 1.800 de preoți ortodocși, care au fost arestați aruncați în închisori, trimiși să lucreze la Canalul Dunăre-Marea Neagră și deportați înafara granițelor țării.

CASETA

Între deținuții politici care au strălucit pe bolta mărturisitorilor care au pătimit în temnițele comuniste a fost și Monahul Nicolae Steinhardt (Delarohia), cel care a primit botezul în închisoarea de la Jilava de către părintele basarabean Mina Dobzeu la 15 martie 1960.

A fost condamnat de regimul comunist la 13 ani de muncă silnică, fiind eliberat în 1964. În 1958, Nicolae Steinhardt este arestat, alături de Constantin Noica și grupul lor de prieteni. Securitatea i-a cerut să fie martor al acuzării și să depună mărturie împotriva lui Noica. Pentru că a refuzat, a fost condamnat la 12 ani la muncă silnică, 7 ani degradare civică și confiscarea totală a averii personale, fiind acuzat de „infracțiune de uneltire contra ordinii sociale”.

Experiența din închisoare l-a făcut ca, după eliberare, să își caute liniștea la Mănăstirea Rohia.

La 16 august 1980, este tuns în monahism de către episcopul Iustinian Chira și de arhiepiscopul Teofil Herineanu, primind numele de Nicolae.

A suferit, spre sfârșitul vieții, de angină pectorală. În luna martie a anului 1989, a decis să meargă la București pentru a consulta un medic specialist în cardiologie însă, înainte de îmbarcare, a suferit un infarct. A fost dus de urgență la spitalul din Baia Mare și a trecut la Domnul câteva zile mai târziu, pe 30 martie 1989, fiind îngropat în cimitirul Mănăstirii Rohia.

După Revoluție, Editura Polirom decide să publice, în colaborare cu Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia, integrala operei lui Nicolae Steinhardt, iar în cadrul mănăstirii a fost înființată Fundația „Nicolae Steinhardt”.