9 mai: Zi cu triplă semnificație istorică.

 De-a lungul istoriei, ziua de 9 mai a marcat de trei ori evoluția României. Astfel, 9 mai 1877 a fost ziua când a avut loc proclamarea independenței de stat a României, 9 mai 1945 a fost desemnată ca Ziua Victoriei aliaților în cel de-al Doilea Război Mondial împotriva Germaniei naziste şi respectiv 9 mai 1985, ziua când liderii Uniunii Europene aflați la Summit-ul de la Milano au decis ca pe această dată să fie sărbătorită Ziua Europei, unul dintre simbolurile menite să promoveze unitatea de pe bătrânul continent. Începând cu primul dintre aceste evenimente, proclamarea independenței statale, la 9 mai 1877, putem spune că fost încununarea strădaniilor de veacuri ale românilor: obținerea independenței față de Imperiul Otoman. Iar în acea zi memorabilă, când Mihail Kogălniceanu declara în Parlamentul țării că „suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”, rămâne ziua care, prin hotărârea țării întregi și vocea marelui om politic, s-a putut realiza dorința românilor. Cel de-al doilea eveniment care marchează această zi este data de 9 mai 1945, când milioane și milioane de oameni au trăit bucuria capitulării celui de-al treilea Reich. Iar prin semnarea actului de capitulare necondiționată a Germaniei, care a avut loc la cartierul general sovietic din Berlin, a luat sfârșit cel de-al Doilea Război Mondial pe continentul european, război ce a costat viața a peste 40 de milioane de oameni și imense distrugeri materiale. Tot la 9 mai, în fiecare an, se serbează Ziua Uniunii Europene, pentru a marca istorica declarație de la 9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman, prin care propunea un plan de colaborare a țărilor de pe bătrânul continent, care să ducă la crearea Europei Unite. Acest moment este considerat ca fiind hotărâtor pentru constituirea Uniunii Europene, iar liderii din țările europene aflați la Summit-ul Consiliului European de la Milano din anul 1985 au decis ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei Unite.

Declarația Schuman

Europa abia ieșise din al Doilea Război Mondial, conflict care aproape că distrusese continentul și a dus la împărțirea lui în două sfere de influență. Din dorința de a nu mai repeta asemenea distrugeri, a existat un impuls serios către cooperare europeană. Winston Churchill, stând lângă Robert Schuman la un discurs ținut la Metz la 14 iulie 1946, ceruse o reconciliere franco-germană într-o Europă unită. La Zürich, Churchill a cerut apoi formarea Statelor Unite ale Europei și, pentru început, a unui Consiliu al Europei. În discursurile ținute în fața Națiunilor Unite, Schuman a anunțat că o Germanie revitalizată trebuie pusă în contextul unei democrații europene. Consiliul Europei a fost înființat pentru a da un context general unei uniuni europene în care să fie introduse Comunitățile Europene. Consiliul a fost marca acestor comunități supranaționale care aveau să intre pe calea unei integrări europene complet democratice.

Schuman a declarat că ideea Comunității Europene a Cărbunelui și a Oțelului datează dinainte ca el să fie student. Schuman a inițiat politici de pregătire a acestei mari schimbări politice europene în timpul mandatului său de prim-ministru al Franței (1947-1948) și al celui de ministru de externe începând cu 1948. El a vorbit despre principiile partajării resurselor europene într-o uniune supranațională și la semnarea Statutului Consiliului Europei, la Londra, la 5 mai 1949.

Declarația avea câteva scopuri distincte, pe care le trata deopotrivă:

• Nașterea Europei unite;
• Împiedicarea războiului între statele membre;
• Încurajarea păcii pe plan mondial;
• Transformarea Europei printr-un proces pas cu pas (prin comunități supranaționale sectoriale) cu scopul unificării Europei pe cale pașnică și democratică, incluzând atât Europa de Vest, cât și cea de Est, despărțite pe atunci de Cortina de Fier;
• Înființarea primei instituții supranaționale din lume și a primei agenții internaționale anticartel;
• Crearea unei piețe unice în toată Comunitatea;
• Revitalizarea întregii economii europene începând cu sectorul carbonifer și siderurgic prin procese comunitare similare;
• Îmbunătățirea economiei mondiale și ajutarea țărilor în curs de dezvoltare, cum ar fi cele din Africa.

Declarația propriu-zisă a fost redactată inițial de Paul Reuter, colegul lui Schuman și jurist la ministerul de externe. A fost apoi editată de Jean Monnet și de alții, printre care șeful de cabinet al lui Schuman, Bernard Clappier. Variantele intermediare ale documentului au fost publicate de Fundația Jean Monnet. Ele arată că Reuter a schițat prima variantă, iar Monnet ar fi făcut corecturi minore. Monnet a tăiat cuvântul supranațional — concept-cheie utilizat de Schuman pentru a descrie noua formă de democrație europeană—și l-a înlocuit cu cuvântul ambiguu federație. Toate elementele-cheie—o nouă organizare democratică a Europei, inovațiile supranaționale, Comunitatea Europeană, Înalta Autoritate, comasarea intereselor vitale, cum ar fi cărbunele și oțelul, o piață și o economie unică europeană—fuseseră înaintate în mai multe discursuri ale lui Schuman din anii anteriori, la Națiunile Unite, la St James's Palace, Londra, odată cu semnarea statutelor Consiliului Europei și la Bruxelles, Strasbourg și în America de Nord. Propunerea de înființare a unei Comunități supranaționale a venit ca un șoc binevenit și pozitiv pentru popoarele europene în anii grei ai Războiului Rece, îndepărtând perspectiva unui nou război cu Germania. Propunerea a devenit o declarație oficială de politică externă a guvernului francez și, după două ședințe de cabinet, s-a căzut de acord, la 9 mai 1950, ca Franța să respecte democratic o asemenea Comunitate care să ajute la stabilirea domniei legii în Europa.

În remarcile introductive, Schuman a dezvăluit că această inovație, aparent doar birocratică, socială și industrială, va avea uriașe repercusiuni politice nu doar pentru democrația europeană, ci și pentru răspândirea principiilor democratice în alte zone, cum ar fi Europa de Est aflată sub ocupația și dominația Uniunii Sovietice, pentru ajutorarea țărilor în curs de dezvoltare și pentru pacificarea lumii. Scopul imediat al declarației a fost ca Franța, Italia, Germania de Vest, și țările Benelux să își partajeze resursele strategice pentru a „face războiul nu doar inimaginabil, ci și imposibil din punct de vedere tehnic” și pentru a „construi pace de durată în Europa”. Rezultatul imediat al acestei inițiative a fost înființarea, la 18 aprilie 1951, a Comunității Europene a Cărbunelui și a Oțelului (ECSC), prima dintre cele trei Comunități Europene predecesoare ale Uniunii Europene. La semnarea tratatului de la Paris, la 18 aprilie 1951, cele șase state semnatare au afirmat într-un document separat că această dată reprezintă nașterea Europei unite.

În contextul prefigurării conflictului din Balcani, România a semnat, la 4 aprilie 1877, Convenția cu Rusia, prin care armatele acesteia erau lăsate să treacă pe teritoriul României, respectându-se integritatea teritorială a țării. Rusia a considerat, însă, că România nu era un stat independent și că semnăturile ei internaționale nu aveau valoare juridică. Astfel, trupele rusești au trecut Prutul înainte de aprobarea de către Parlament a Convenției. La 6/18 aprilie România s-a mobilizat. Din momentul în care Imperiul Otoman a început bombardarea localităților românești de pe malul Dunării (6/18 aprilie), România s-a aflat, de fapt, într-un conflict deschis cu aceasta. Românii au protestat bombardând Vidinul și Turtucaia la 26 aprilie/ 8 mai.

Opinia publică și presa românească au cerut guvernului proclamarea de urgență a independenței țării.

Adunarea Deputaților a dezbătut în ședință publică, la 29 aprilie/11 mai, situația creată, adoptând o moțiune prin care s-a declarat starea de război cu Imperiul Otoman. La 30 aprilie/12 mai Senatul a votat o moțiune asemănătoare.
La 9/21 mai 1877, a avut loc sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților, care a proclamat Independența de Stat a României. În fața Adunării, ministrul afacerilor străine, Mihail Kogălniceanu a declarat: „În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare (...) Așadar, domnilor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața Reprezentanței Naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă”, potrivit volumului „Istoria României în date” (2003).

După discurs, Adunarea Deputaților a votat o moțiune, cu 79 de voturi pentru și 2 abțineri, prin care lua act că „rezbelul între România și Turcia, cu ruperea legăturilor noastre cu Poarta și independența absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. În aceeași zi, și Senatul a adoptat o moțiune cu un conținut identic. Tributul datorat Porții (914 000 lei) a fost anulat și trecut în contul cheltuielilor pentru armată.

La 10/ 22 mai 1877 au avut loc, la București, o serie de festivități prilejuite de proclamarea Independenței României. Acestea au fost deschise prin 21 de lovituri de tun și a fost oficiat un Te Deum, la care au asistat domnitorul Carol I, primul-ministru, I.C. Brătianu, miniștri, deputați, senatori, membrii înaltului cler, înalți magistrați ai țării.

La 9 mai este marcată Ziua Victoriei Coaliției Națiunilor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial, reprezentând semnarea actului de capitulare necondiționată a Germaniei naziste, fapt care a dus la încheierea în Europa a celui de-al Doilea Război Mondial.

La 7 mai 1945, ora 02.41, la sediul Cartierului General Suprem al Forțelor Expediționare Aliate din Franța aflat în orașul Reims, șeful armatei germane, generalul-colonel Alfred Jodl şi amiralul Hans-Georg von Friedeburg au semnat capitularea necondiționată a Germaniei. Înaltul comandament al armatei germane se obliga să dea ordin imediat de încetare a oricăror lupte, potrivit lucrării „Al Doilea Război Mondial” (Henri Michel, Editura Corint, 2006).

A doua zi, la ora 15.00, preşedintele american Harry S. Truman, premierul britanic Winston Churchill şi generalul francez Charles De Gaulle au anunțat oficial victoria. Locuitorii orașelor din Marea Britanie, Franța şi SUA (președintele Truman amintea că victoria nu este totală, americanii continuând războiul împotriva japonezilor), au ieșit în număr mare pe străzi sărbătorind această victorie, care a pus capăt unui război devastator ce a cuprins întreaga lume şi a făcut milioane de victime, dintre care jumătate au fost civili, potrivit https://www.history.com/.

Actul l-a nemulțumit pe liderul sovietic Iosif V. Stalin care dorise o capitulare în capitala Germaniei învinse şi ocupate de Armata Roșie. De aceea, la 9 mai 1945 la ora 00.16, la Berlin, un oraș în ruine, feldmareşalul Keitel, șeful Statului Major al Wehrmachtului, semna capitularea germană (a doua capitulare) la sediul Statului Major al armatei sovietice, această dată fiind proclamată Ziua Victoriei. Acesta este motivul pentru care aliații occidentali au sărbătorit Ziua Victoriei în Europa în 8 mai, iar Uniunea Sovietică a sărbătorit Ziua Victoriei împotriva fascismului pe 9 mai.

Surse: lectiadeistorie, wikipedia, rador, enciclopediaromaniei.ro