„Vino, Doamne, sa vezi ce-a mai ramas din oameni!”

Lui i se spunea „Bunicul”. Asa ii spunea tot satul, de cand era tanar, desi n-a avut niciodata copii ori nepoti. Era singur cuc. Statea in Saucesti de cand e lumea, si tot de cand e lumea era obisnuit sa rabde ce vine de la Dumnezeu si sa se razvrateasca pentru ce vine de la oameni. Dar acum, statea intr-un fotoliu plin de mal, cu apa neagra-maronie trecandu-i peste cizmele vechi si peste singura pereche de pantaloni care i-a mai ramas, si nu stia daca trebuia sa rabde sau sa se razvrateasca. De cand au plecat domnii de la Bucuresti, „Bunicul” a ramas nemiscat, in fotoliu. Toti l-au indemnat sa-si refaca casa, un parlamentar l-a certat ca asteapta mila de la stat, asa ca el n-a stiut unde sa mearga, decat la fotoliul lui. Acolo nu incurca pe nimeni. Asa l-au prins si fotografii de la Bucuresti veniti la sinistrati, asa l-a gasit si primarul care a trecut in fuga sa-i reaminteasca ca e la fel de vinovat pentru situatia in care se afla ca si guvernantii care au pierdut banii de diguri, ca si firma-fantoma care si-a trimis muncitorii sa dorma in sat, la umbra, ca si oficialii care l-au pri-vit taios din masini scumpe. „Bunicul” a retinut doar o poveste cu asigurarea si locuri de casa neinundabile. N-a mai apucat sa spuna ca nu stia ce-i aia asigurare, ca singura asigurare impotriva relelor e rugaciunea si ca n-a intrebat-o pe mama lui, cand a impartit pamantul zestre la cei sapte copii, daca zona e inundabila sau nu. S-apoi, din 300 de lei, cat are pensie, ce putea sa faca? „Bunicul” stia una si buna: ca domnii ceia care au venit acum sa-l intrebe de asigurare, i-au dat asigurari in urma cu cativa ani ca va trai bine. Acum, era uluit ca a fost acuzat ca asteapta mila. N-a cerut niciodata mila. Si ciudat e ca ieri, cand apele i-au luat casa, nu se simtea atat de sarac si gol. Atunci, nici nu stia daca i-a ramas fotoliul, dar stia ca i-a ramas demnitatea. Acum, dupa vizita oficialilor, avea doar fotoliul. A decis sa nu ceara nimic, sa ramana in fotoliul lui, cate zile o avea si sa se arunce in genunchi, in apa maronie, ca sa-l roage pe Dumnezeu sa-i dea putere. Dar fara sa vrea, se trezi rostind: „Doamne, vino Doamne, sa vezi ce-a mai ramas din oameni!”. Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro