„Unchiul Ho” al Vietnamului

I Nascut in 1890 la Kim Lien, Ho Si Min (pseudonim al lui Nguyen Ai Quoc) a devenit, in 2 martie 1946, presedinte al Vietnamului. Ho Si Min („cel care lumineaza”) a murit in 2 septembrie 1969, in momentul in care era considerat de apropiati, si nu numai, „invingatorul moral al celei mai mari puteri mondiale”. Ho Si Min a fost un anticolonialist convins, motiv pentru care a fost obligat sa paraseasca Vietnamul. Dupa o scurta sedere in S.U.A., a ajuns la Paris (in 1917), unde s-a inscris in partidul socialist si, mai apoi, in cel comunist. Expulzat din Franta, Ho Si Min s-a refugiat in U.R.S.S., activand la Moscova in Internationala Comunista. Timp de cativa ani, Ho Si Min a strabatut Asia, ca agent de legatura al Kominternului. Dupa douazeci de ani de activitati subversive internationale, Ho Si Min s-a hotarat sa declanseze lupta armata in tara sa de bastina, Vietnamul. In 1930, Ho Si Min a intemeiat Partidul Comunist Indochinez si a condus, din Siam si China, revolta antifranceza din Indochina. Ho Si Min i-a chemat pe vietnamezi sa lupte impotriva francezilor „prin toate mijloacele”. In ultimii ani ai celui de-al doilea Razboi Mondial, Ho Si Min a fost un aliat de nadejde al americanilor, in calitate de conducator al rezistentei din Vietnam impotriva japonezilor. In 1941, Ho a constituit Viet-Min-ul, frontul unic anticolonialist. Ho Si Min a creat un sistem de gherila cu infrastructuri bine puse la punct, in Tonkin, angajandu-se in misiuni de salvare a pilotilor americani din escadronul „Tigrii Zburatori”, obligati sa se parasuteze in jungla vietnameza si expusi pericolului de a fi capturati de japonezi. La 17 august 1945, Ho Si Min si armata lui de vietnamezi au eliberat Hanoiul de sub ocupatia japoneza. La inceputul lunii septembrie, in Hanoi a avut loc o parada militara, in timpul careia fanfara militara a intonat imnul Americii. Ho Si Min, dusmanul de moarte al americanilor in razboiul ce avea sa izbucneasca in Vietnam, a salutat America si si-a inceput discursul de celebrare a Independentei Vietnamului cu primele cuvinte din Constitutia americana: „Toti oamenii se nasc egali”. In ultimul an al celui de-al doilea Razboi Mondial, la Hanoi, a fost proclamata Republica Democrata Vietnam, pentru ca, la 2 martie 1946, Ho Si Min sa treaca la conducerea noii republici asiatice. Francezii au fost cei care s-au opus existentei unui stat vietnamez independent, reusind sa ocupe Vietnamul de Sud. Ho Si Min a considerat acest act o tradare din partea democratiilor occidentale, a imbratisat fara rezerve cauza comunismului si a redeclansat lupta impotriva ocupatiei franceze. Detinand functiile de presedinte al Vietnamului si secretar general al Partidului Comunist, Ho Si Min a condus razboiul vietnamezilor impotriva francezilor si, mai tarziu, impotriva Vietnamului de Sud si a S.U.A. Dupa capitularea niponilor, Ho Si Min a fost propulsat la putere, iar Partidul Comunist Indochinez a devenit elementul central al noului stat. Ho Si Min s-a straduit sa inlature cat mai multi dintre posibilii pretendenti la putere (constitutionalistii moderati, membrii sectei politico-religioase Hoa Hao, politicienii de dreapta si cei considerati a fi trotkisti) in cele cateva saptamani care au precedat sosirii trupelor aliate (francezi si britanici in sud, chinezi in nord). Ho Si Min a organizat la Saigon o Securitate a Statului, dupa model sovietic. Numai in lunile august si septembrie 1946, asasinatele organizate de Viet-Min se numara cu miile, iar sechestrarile, cu zecile de mii. Cu toate acestea, dupa ani de zile, PCI a regretat public ca nu a suprimat atunci mai multi „dusmani”. Printre victimele preferate ale Viet-Min-ului s-au numarat proprietarii rurali si mandarinii. Pentru a-i condamna si a le confisca averile, au fost constituite „tribunale populare”. Vanati cu salbaticie au fost si membrii partidului nationalist Dai Viet, aliat al japonezilor. Sprijinul in armament pe care l-a primit din partea Chinei si a URSS, adaugat la fanatismul trupelor sale, a dus la infrangerea franceza de la Dien Phu, in 1954. Dorind sa elibereze in intregime Vietnamul, Ho Si Min a ajutat organizatiile de rezistenta din Sud impotriva dictatorilor proamericani care guvernau, atunci, la Saigon. In decembrie 1953, in zonele Vietnamului controlate de comunisti, a fost lansata reforma agrara (terminata in 1956), ritmurile si scopurile acesteia fiind copiate dupa modelul chinez: strangerea legaturilor partidului cu taranimea saraca si mijlocasa, pregatirea dezvoltarii economice prin extinderea controlului de stat si eliminarea punctelor de rezistenta potentiala impotriva comunismului. Violenta dezlantuita impotriva taranimii a fost extrema, tortura practicandu-se in mod curent. Cuvantul de ordine al comunistilor devenise: „Mai bine zece morti nevinovati, decat un dusman supravietuitor”, chiar daca Ho Si Min afirmase, la sfarsitul anului 1954, ca: „Anumite cadre mai comit greseala de a utiliza tortura. Este o metoda salbatica folosita de imperialisti, capitalisti si feudali, pentru a domina masele si a infrange revolutia. (...) In aceasta perioada, recurgerea la tortura este strict interzisa”. Ho si Min a ordonat si o epurare printre memrii partidului, dezlantuind o vanatoare a fantomaticelor „elemente contrarevolutionare AB” (antibolsevice). Multi dintre eroii razboiului indochinez au fost asasinati sau trimisi in lagare. Pierderile, greu de aproximat, sunt in orice caz enorme: probabil, vreo 50.000 de executii la tara si vreo 100.000 de arestari. Armata a cunoscut si ea, intre 1952 si 1956, o epurare masiva. Aceasta a fost oprita abia in momentul in care cadrele militare au inceput sa dezerteze si sa treaca in sudul Vietnamului, amenintand cu slabirea armatei. In sudul armatei au trecut si 600.000 de catolici (dintr-un total de 1.5 milioane), sub protectia trupelor franceze. Nici macar efortul presupus de razboiul impotriva americanilor nu a impiedicat, in 1963-1965 si, apoi, in 1967, epurarea de cadre „pro-sovietice” ale partidului, inclusiv fostul secretar personal al „unchiului Ho”. Aceste victime ale epurarii au stat in lagare un deceniu, fara sa fie judecate. Dupa moartea lui Ho Si Min, vietnamezii i-au ridicat un mausoleu. Patru luni pe an, trupul lui Ho Si Min este transportat in afara tarii, pentru „intretinere”. In celelalte opt luni, e obiectiv turistic pentru sute de mii de vizitatori, in marea lor majoritate vietnamezi si chinezi. Fiecare platitor de bilet beneficiaza de aproximativ doua minute pentru a vedea mumia „unchiului Ho”. Victimele franceze ale Viet-Min-ului „Violenta represiva comunista se va desfasura, apoi, vreme indelungata, intr-o rezistenta armata impotriva francezilor. Numeroase marturii au atras atentia asupra lagarelor de prizonieri ai Corpului expeditionar francez. Multi au suferit si au murit aici: din 20.000, numai 9.000 mai supravietuiau cand Acordurile de la Geneva (iulie 1954) au permis eliberarea lor. Redutabilele boli indigene din muntii indochinezi decimasera detinutii lipsiti, prin interdictia Viet-Min-ului, de protectia medicamentoasa si de igiena, si adesea, in mod deliberat, subalimentati. Erau batuti si uneori torturati, dar militarii francezi erau utili: considerati „criminali de razboi”, ei erau obligati sa se caiasca si apoi sa adere la valorile calailor lor, pentru a-i intoarce, in scopuri propagandistice, impotriva propriilor convingeri politice. Aceasta „reeducare” de sorginte chineza (consilierii trimisi de Mao se inmultesc incepand cu anul 1950), efectuata prin sedinte de propaganda unde se cere o participare a „elevilor”, prin invrajbirea dintre prizonieri, intre „reactionari” si „progresisti”, prin promisiuni (inclusiv de eliberare), a cunoscut cateva succese impresionante, datorate intr-o mare masura epuizarii fizice si psihologice a detinutilor (...)”. – Cartea neagra a comunismului Cand nu ne acoperim ochii... „A accepta relele comunismului vietnamez este si astazi o incercare pentru un mare numar de occidentali care, mobilizandu-se impotriva altor rele – cele ale colonialismului francez, ale imperialismului american –, se plaseaza obiectiv in acelasi lagar cu Partidul Comunist Vietnamez (PCV). De aici si pana la a crede ca aceasta este expresia aspiratiilor unui popor si ca viza sa construiasca o societate fraterna si egalitara nu mai e decat un pas. Aparenta bonoma a fondatorului si sefului sau pana in 1969, Ho Si Min, extraordinara combativitate a propagandei sale externe, pacifista si democratica au facut restul. Cu cat era mai dificil sa-ti manifesti simpatia pentru Kim Ir Sen si regimul sau de beton armat, cu atat parea mai lesne sa preferi putreziciunii regimul saigonez al lui Nguyen Van Thieu (1965-1975), austeritatea mandarinilor rosii de la Hanoi. Lumea voia sa creada ca PCV nu era doar un partid stalinist in plus: nationalist inainte de toate, el ar fi utilizat eticheta comunista numai pentru a primi ajutorul sovieticilor si al chinezilor. Nu se pune problema sa ne indoim de sinceritatea patriotismului comunistilor vietnamezi care au luptat cu o hotarare fara seaman, timp de o jumatate de secol, impotriva francezilor, japonezilor, americanilor si chinezilor: acuzatia de „tradare” sau de „colaborare” juca in Vietnam acelasi rol ca acela de „contrarevolutie” in China. Dar nationalismul n-a fost nicaieri incompatibil cu xenofobia, iar in Asia, mai putin decat oriunde. Ori, sub pojghita unei binevoitoare umanitati nationale, se descifreaza usor, cand nu ne acoperim ochii, un stalinism maoist servil fata de prototipurile sale”. – Jean-Louis Margolin Ioan BOTIS