„Scrierea dunareana” si tablitele de la Tartaria

* Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie gazduieste, pana in data de 27 mai 2011, expozitia „Scrierea dunareana in lumina descoperirilor de la Turdas si Tartaria”. Expozitia cuprinde 224 de piese, printre care si copiile celebrelor tablite de la Tartaria. In prezent, tablitele sunt pastrate la Muzeul National de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca. Despre expozitie si importanta pieselor ce o compun au vorbit prof.univ.dr. Gheorghe Lazarovici, prof.drd.Viorel Rusu, directorul Muzeului Judetean de Istorie si Arheologie Maramures si drd.Dan Pop, seful sectiei de Istorie din cadrul aceleasi institutii. In 1961, cunoscutul arheolog Nicolae Vlassa, a descoperit la Tartaria (judetul Alba) un complex de cult ce continea fragmente ceramice, oase umane sfaramate si celebrele tablite. Intr-o groapa cu materiale, apartinand culturii Turdas, au fost descoperite 26 de figurine din lut, trei figurine de alabastru si cele trei tablite de lut ars. Acestea din urma aveau o culoare alba, ca si cand ar fi fost acoperite de o depunere calcaroasa. Pentru a le curati, arheologii le-au pus intr-o solutie de acid clorhidric. S-a constatat ca aceasta distrugea tablitele, asa ca au fost bagate in apa pentru a dilua concentratia de acid clorhidric. Ulterior, tablitele au fost scufundate intr-o solutie de lac pentru a preveni faramitarea lor. Din cauza tratamentului la care au fost supuse, tablitele nu mai pot fi datate cu radiocarbon (C14), cu atat mai mult cu cat tablitele au fost si arse intr-un cuptor al laboratorului de restaurare din Cluj, stresul termic alterand calitatea initiala a lutului. De la acest fapt au pornit si controversele legate de autenticitatea tablitelor. Au existat si inca mai exista arheologi care sunt sceptici, sustinand ca respectivele artefacte au fost confectionate de Nicolae Vlassa, ascunse in sapatura arheologica si „descoperite” chiar in ultima zi din campania arheologica a anului 1961. Gheorghe Lazarovici, Marco Merlini si alti cercetatori refuza ideea conform careia tablitele ar fi falsuri moderne sau importuri din Orientul Mijlociu, crezand cu tarie in autenticitatea acestora. Prima teorie legata de tablitele de la Tartaria a fost aceea potrivit careia contine o scriere mai veche cu cel putin un mileniu decat scrierea sumeriana de la Uruk si Djemdet Nasr, datata la sfarsitul mileniului II i.Hr. si inceputul mileniului III i.Hr. Ce a frapat de la inceput a fost remarcabila asemanare a simbourilor de pe tablitele de la Tartaria cu cele folosite in scrierea sumeriana, unanim recunoscuta anterior descoperirii din 1961 ca fiind cea mai veche scriere din istoria lumii. Doua tablite, de forma dreptunghiulara, cuprind reprezentari stilizate de animale, iar cea de a treia, de forma discoidala, contine patru grupuri de semne, despartite de doua linii ce impart suprafata tablitei in patru campuri. Gheorghe Lazarovici este de parere ca simbolurile de pe tablitele de la Tartaria reprezinta idei separate, negrupate in texte, fiind vorba de o „prescriere”, idee impartasita si de Emilia Mason. Tablitele de la Tartaria l-au facut pe Marco Merlini, directorul general al Prehistory Knowledge Project din Roma, sa afirme ca „spiritualitatea danubiana este una dintre mamele culturii europene”. Osemintele descoperite in groapa apartin unei femei in varsta de 55-60 de ani, foarte probabil suferinda de osteoporoza. Obiectele au fost sparte ritual, mai putin doua dintre acestea, ambele in forma de falus, acestea fiind lasate intregi pentru a nu atrage necazuri asupra comunitatii, dupa cum sustine Gheorghe Lazarovici. Acelasi cercetator a interpretat tablitele ca facand parte din inventarul cultic al unei preotese. Gheorghe Lazarovici este de parere ca simbolurile de pe tablitele de la Tartaria reprezinta idei separate, negrupate in texte, fiind vorba de o „prescriere”, idee impartasita si de Emilia Mason. Tablitele de la Tartaria l-au facut pe Marco Merlini, directorul general al Prehistory Knowledge Project din Roma, sa afirme ca „spiritualitatea danubiana este una dintre mamele culturii europene”. Ioan BOTIS