„Proprietarii” solidaritatii interetnice

In apropierea Baii Mari, la gura unei foste exploatari miniere, s-a format o comunitate a exilatilor. In ciuda problemelor financiare si a conditiilor improvizate, zeci de romani si rromi sunt multumiti de traiul pe care-l duc. Nu-si doresc decat o gradinita pentru cei mici si finalizarea actelor ce le dau dreptul de locui in cladirile devastate ale fostei mine. In dreapta soselei care traverseaza oraselul Tautii Magheraus, dupa aproximativ sapte kilometri, in vizor apare platoul de pe care, pana in 1997, ortacii intrau in Exploatarea Miniera Nistru. Acum, ne intampina un pusti pistruiat care ne tine la distanta cu un pistol cu apa. Patrunsesem pe teritoriul sau, in fosta curte a minei. Carol Riszt ne explica faptul ca ne aflam in zona 9 Mai, a fostei Exploatari Nistru. “Eu aici locuiesc, la fratele meu”, ne mitraliaza locatarul. Il intreb cum de au ramas in picioare cladirile fostei mine, stiind ca planurile de inchidere prevedeau astuparea galeriilor si demolarea oricaror constructii. Riszt ne povesteste ca in momentul inchiderii, Mina avea datorii catre Primarie, iar in contul acelei sume s-au predat cladirile. Initial, totul a ramas pustiu si s-a devastat tot, insa in urma cu vreo trei ani, Primaria a fost de acord sa-i lase pe cei fara locuinte sa locuiasca acolo. „De exemplu, in cladirea unde statea portarul, stau acum doua familii. In doua camere sta o familie de 5 persoane, iar la cealalta intrare, unde este o singura camera, sta o familie de 6 persoane,” ne dezvaluie Riszt. In curtea minei exista inca o cladire cu etaj, asa ca intrebarea fireasca este de ce stau oamenii inghesuiti, cand la nici o suta de metri se vad camere nelocuite. Raspunsul a fost ca in imobilul respectiv stau 14 familii, fiecare cu cel putin 3 copii. Ne indreptam spre cladirea ce ne duce cu gandul la blocurile fantoma si stiind deja cati oameni stau acolo, ne surprinde ca in curtea minei curatenia este exemplara. Nimeni nu cerseste Cativa locatari incep sa povesteasca despre felul in care traiesc. Surprinzator, oamenii nu se plang de lipsa banilor, poate pentru ca aproape toti au probleme financiare. Ne-au rugat ca nu ne facem o idee preconceputa, ca ar fi exclusi de comunitate, insa “cladirea nu arata impecabil, pentru ca n-au apucat oamenii sa investeasca”. Am aflat ca in niciuna dintre cele 14 familii nu exista cel putin un om care sa nu aiba loc de munca. “Nimeni nu cerseste si n-am avut probleme sa vina politia, chiar daca stam sub acelasi acoperis si romani, si tigani. Ne ajutam cat putem, iar iarna, cand nu putem merge dupa paine facem o lista si un vecin coboara cu calul la cumparaturi. Scoala e la doi kilometri, iar acum speram sa putem cumpara camerele in care am fost lasati sa stam”, spune o femeie. Cum au ajuns acei oameni acolo? Au fost repartizati de Primaria Tautii Magheraus: “ne-am ingrozit de ce am gasit aici, dar am facut curatenie, ne-am pus geamuri si usi, am tencuit si, incet, ne-am aranjat fiecare camera. In cladire au fost inainte vestiarele si birourile Exploatarii. Haideti sa vedeti!” Comunitatea fara hoti Dupa cativa pasi facuti pe un hol intunecat, intram in camera in care locuiesc cei cinci membri ai familiei lui Nicolae Prodan. Tencuiala de langa usa trebuie finisata, dar in rest totul este pus la punct: mobila, covoare etc. Si, cu toate ca are trei copii, in interior domneste ordinea, ca intr-o cazarma. Nu-i deranjam pe ceilalti locatari de la parter, insa inainte de a urca la etaj vedem o usa metalica, semn ca unul dintre vecini s-a preocupat sa-si izoleze termic locuinta. Pe casa scarii sunt montate ferestre noi, iar pe balustrada sunt intinse la uscat cateva covoare. “Aici nimeni nu se teme de hoti!”, se aude din spate. Nu apucam sa cerem detalii, pentru ca Teodor Pop ne da alte lamuriri: din banii adunati din munca la Ocolul Silvic a reusit sa-si amenajeze o baie si sa-si traga canalizare. Deocamdata, doar el a reusit aceasta performanta, restul vecinilor folosind latrine amenajate in spatele cladirii, pe care sunt montate cateva antene parabolice. Plimbarea prin cladire s-a derulat asemeni unei vizite pe un santier. De obicei, oamenii cu probleme materiale si cu multi copii ne roaga sa atragem atentia asupra necesitatilor, insa in Nistru lucrurile au stat altfel. Ne-au aratat ce au lucrat si ne-au spus ca au si alte planuri de amenajare. Ar avea nevoie doar de o gradinita, pentru cei aproximativ 60 de copii din zona si garantia ca nu vor fi scosi din cladire. Sunt ingrijorati pentru ca au auzit zvonuri ca Primaria are in plan sa vanda cladirea in care s-au chinuit deja sa investeasca pentru un trai cat de cat decent. Temerile ca toate cheltuielile li se vor duce de rapa sunt alimentate de faptul ca n-au alte acte de locuit acolo, cu exceptia unei adeverinte prin care au primit repartitia. Aflam ca intr-o cladire apropiata, alte opt familii sunt in aceeasi situatie. Toti spera ca vor ajunge ziua sa semneze promisul contract de locuinta, pentru a-si putea duce visele la indeplinire: sa stie ca merita sa investeasca in refacerea instalatiilor si zidurilor, chiar daca vor avea de achitat rate. Avand doar adeverinta, le este teama ca va veni altcineva sa se foloseasca de munca lor, iar ei sa ramana cu cei mici pe drumuri. Plecam din Nistru, uimiti de faptul ca problemele cotidiene au reusit sa stranga o comunitate in ceea ce inseamna mai mult decat toleranta interetnica, promitandu-le ca ne vom intoarce cu raspunsul la proiectele ce-i privesc. Mircea CRISAN mircea@gazetademaramures.ro