„Prizonieri” in Revolutie

* Din fabricile socialiste, direct in miezul evenimentelor “huliganice” din strada! * Mii de soldati au fost trimisi, fara niciun fel de experienta sau pregatire sa apere cladiri strategice sau sa tina piept protestarilor * Multi trageau aiurea, sa se incalzeasca, altii, din cauza fricii sau a lipsei de experienta s-au impuscat singuri * Cornel Man, unul dintre militarii care a ajuns, fara voia lui, in mijlocul Revolutiei, dezvaluie, dupa 20 de ani, adevarul acelor zile! 1104 morti. 3352 raniti. 20 de ani. Sute de intrebari. Noi ne permitem luxul de a defini Revolutia prin date reci sau statistici, de a alege intre a fi golani sau comunisti, haimanale sau tradatori, huligani sau activisti. Noi ne permitem luxul de a alege, a fi liberi si a uita. Mii de tineri care serveau patria in acel Decembrie 1989 aveau doar doua optiuni: de a rezista sau a muri. Au fost aruncati, fara voia lor, in cel mai important eveniment al Romaniei contemporane si obligati sa devina martiri ori eroi. Erau incorporati de luni bune in armata, dar cei mai multi n-au pus mana pe arma decat de 3-4 ori. Isi faceau «instructia militara» in fabricile socialiste, pentru ca partidul sa poata raporta depasirea normei si stralucitul progres al Romaniei Socialiste. Printre ei se afla si Cornel Man. S-a inrolat la inceputul anului 1989 si muncea la Gaz Metan. A aflat de Revolutie simplu : la un moment dat, cineva i-a scos din unitate pentru a asculta discursul lui Ceausescu. Apoi au fost trimisi sa «faca paza » la ministere. Pentru «mobilizare », din cand in cand venea ceistul si daca vedea un tanar cu parul lung il aducea in fata soldatilor, ca sa recunoasca si ei cine e «pleava societatii ». Cu cat evenimentele se precipitau, ceistii si «pleava societatii » se aratau mai rar, pentru ca erau ocupati sa vocifereze cu ofiterii din armata, iar dupa ce soldatii au fraternizat cu manifestantii, ceistii nu s-au mai aratat deloc. In schimb, au aparut asa-zisii teroristi, vii sau morti. Man spune ca singurul “terorist” pe care l-a vazut era «o persoana decedata in fata unitatii si toata lumea spunea ca e terorist”. Dar lor nu le ardea nici de teroristi, nici de misiuni. Cei mai multi erau dominati de frica. Nu erau pregatiti, trasesera cu arma doar de vreo trei sau patru ori si nu stiau bine ce se intampla: „in prima faza eram in spatele gardurilor si aveam ordine sa nu lasam manifestantii sa intre in incintele dispozitivelor. Dupa aceea, cand a inceput Revolutia, si nu mai stia nimeni cine e cu cine, cand tragea unul trageam toti. Stateam in spatele gardurilor sau zidurilor si cand auzeam impuscaturi intram la adapost si tineam arma deasupra capului si trageam orbeste”. Erau flamanzi si infrigurati si trageau cu arma pentru a se incalzi. Multi dintre ei au cazut raniti de propriile gloante. Cornel Man povesteste ca multi dintre colegii lui au fost raniti, dar „au existat si cazuri in care soldatii s-au impuscat singuri, din prostie sau lipsa de experienta”. El auzea gloantele suierand deasupra capului, dar atunci nu se gandea ca ii este pusa viata in pericol. Abia dupa ce s-a terminat totul si a vazut cladirea ciuruita de goante, a inteles pericolul in care se afla. Dupa trecerea armatei de partea populatiei nu le-a mai fost foame: „populatia ne-a tratat foarte bine (dupa trecerea Armatei de partea Revolutiei), iar pana atunci nu am avut contacte. Am primit mancare, tigari, cuvinte bune”. Dupa victoria Revolutiei, ei s-au intors insa la un regim aproape similar celui dinainte. Pana prin ianuarie, n-a reusit sa-si contacteze familia si sa le spuna celor de acasa ca e viu si nevatamat. Ba mai mult, el si alti cativa soldati n-au scapat de „ceausesti”. In ianuarie, Man a primit misiunea de a-l pazi pe Valentin si Nicu Ceusescu, la o unitate militara, aflata undeva la marginea Bucurestiului. A vorbit foarte putin cu ei, dar spune ca, din cate isi aminteste, „pareau cumsecade”. Imparteau pachetele cu soldatii si ii invatau karate, asa ca-n filmele rare vazute la video: „Cu siguranta erau si ei afectati de evenimentele prin care tocmai trecusera asa ca era normal, intr-un fel, sa fie "cumsecade" cu noi”. La inceputul primaverii, inainte sa se implineasca termenul de un an si patru luni, cat era atunci termenul militar, Man a fost eliberat din armata. La 20 de ani de la Revolutie, nu mai vede evenimentele de atunci nici in tonuri albe, nici negre. I-a ramas in minte frigul, combatut doar prin rafale de foc, foamea si umbra mortii care plutea in jur. Marturiseste ca nu-i placea Romania de dinainte de 1989, dar nu-i place nici cea de azi, cea pentru care au fost raniti sau au murit colegii lui, tineri, romanii. Numai ca ei nu-si permiteau luxul de a alege, de a fi liberi, de a uita. Ei aveau doar doua optiuni: de a rezista sau a muri. Revolutia omului de zapada Tarziu, dupa ce Revolutia si-a luat si ultimul tribut de sange, o mana de soldati au facut un om de zapada. Intr-o mana are tricolorul gaurit, iar cu cealalta arata semnul victoriei, simbolul Revolutiei. Pe cap poarta o casca veche de soldat, pe mana stanga, o banderola tricolora, ca revolutionarii. Pe el scrie cu crengute de brad… “LIBERTATE”. Fotografia omului de zapada a aparut in revista “Lumea copiilor” din Ianuarie 1990 si de 20 de ani si-a pastrat „titlul” de „cel mai frumos om de zapada”. „Armata e cu noi” Rolul armatei in Revolutia din 1989 a fost decisiv, dar inca neclar. Pe durata manifestatiilor de la Timisoara, dar si la Bucuresti, in zilele de 21-22, partidul a incercat sa foloseasca armata ca instrument de represiune. In dosarul Revolutiei, ajuns in instanta, se arata ca militarii au fost pusi strategic sa patruleze alaturi de securitate, militie si USLA, iar in randul lor au reusit sa se infiltreze persoane din randul Securitatii care au tras asupra manifestantilor de la Timisoara. Chiar daca la nivel declarativ, "Armata a trecut de partea poporului" a fost lozinca vehiculata de reprezentantii noii puteri, iar manifestantii strigau in strada "Armata e cu noi", exista versiuni potrivit carora, pana in 10 ianuarie 1990, s-au inregistrat victime din randurile populatiei civile ca urmare a deschiderii focului de catre militari sau «militari ». Interesanta e si «coicidenta » ca Ion Iliescu si compania, cei care au preluat puterea in dupa-amiaza zilei de 22 decembrie, sunt cei care s-au dus la sediul Ministerului Apararii Nationale sa negocieze cu ministrul Apararii, Victor Athanasie Stanculescu. Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro