„Primavara din octombrie”

* In ambianta de relaxare intervenita in relatiile interblocuri si intrabloc, in Polonia s-au produs, la sfarsitul lui iunie 1956 si in a doua jumatate a lunii octombrie, ample miscari la Poznan. Era inceputul unei serii de miscari ce avea sa marcheze istoria contemporana a lumii. Referindu-se la evenimentele desfasurate in 1956, Henry Kissinger afirma ca „In vreme ce in Uniunea Sovietica comunismul se putea prezenta ca un fenomen autohton, in Europa de Est nu incapea indoiala ca acesta fusese impus cu forta si ca vechile traditii nationale erau inabusite”. Polonia s-a impus cea dintai. In iunie, revoltele din orasul industrial Poznan au fost reprimate sangeros si s-au soldat cu zeci de morti si sute de raniti. In octombrie, acei conducatori din Comitetul Central al partidului Comunist Polonez care au supravietuit epurarilor facute de Stalin in anii precedenti au hotarat sa se alature cauzei nationalismului polonez. Alaturi de revendicarile economice ale muncitorilor din Poznan au fost avansate si unele cu cert caracter politic – retragerea fortelor militare sovietice sau, si mai grav pentru guvernanti, abandonarea constructiei comuniste. Imediat, miscarea s-a extins, cuprinzand principalul centru al tarii – Varsovia. S-au implicat diverse straturi ale societatii. Notabil este faptul ca in interiorul partidului exista un puternic curent reformator (sau „revizionist” in acceptia Moscovei) care, intre altele, a reusit sa impuna readucerea in partid a unor fruntasi care la inceputul deceniului sase fusesera indepartati sub acuzatia de „titoism” (Gomulka, Spychalski, Kliszko). Discutiile membrilor ramurii reformatoare nu s-au marginit doar la necesitatea imbunatatirii situatiei economice sau a relaxarii „surubului intern”, ci au vizat si aspecte legate de locul si rolul partidului in societate. Nu putine au fost vocile care sustineau abandonarea „rolului de director si de patron” al partidului in favoarea unuia de „calauza si educator”. Daca la aceasta se adauga si cerinta, devenita unanima, a retragerii sovieticilor din tara se obtine imaginea exacta a crizei cu care se confrunta Kremlinul in Polonia. Gomulka, epurat si cazut in dizgratie in 1951, a fost rugat sa revina ca prim-secretar al Partidului Comunist, iar la 13 octombrie 1956 a condus prima sedinta a Biroului sau Politic. Maresalul sovietic Konstantin Rokossovski, care fusese instalat ca ministru al apararii si impus ca membru al Biroului Politic Polonez inca din 1949, a fost demis, acesta insemnand sfarsitul uneia dintre cele mai umilitoare simboluri ale tutelei sovietice. Partidul Comunist Polonez a redactat o proclamatie conform careia, de atunci inainte, Polonia avea sa urmeze „o cale nationala spre socialism”, declaratie care, date fiind sentimentele inflacarat nationaliste si indiferenta Poloniei fata de socialism, cu greu ar fi putut suna linistitor pentru Moscova. Pentru un moment, Kremlinul s-a jucat cu ideea unei interventii militare. Tancurile sovietice au pornit inspre principalele orase cand, la 19 octombrie, Hrusciov, insotit de colegii sai din Biroul Politic, Kaganovici, Mikoian si Molotov, a descins la Varsovia, incognito, decis sa aplice masuri de mana forte. Conducatorii polonezi nici macar nu au clipit. Ei l-au informat pe secretarul general sovietic ca vizita sa nu era tratata ca o intalnire intre partide si, ca urmare, nu avea sa fie primit la sediul Comitetului central al Partidului Comunist. In schimb, delegatia sovietica a fost invitata la Palatul Belvedere, care era rezervat oaspetilor de stat. In pofida new-look-ului pe care il afisa, a promisiunii facute lui Tito in 1955, ca se va abtine in viitor de a mai interveni in politica interna a „aliatilor” sai, Hrusciov nu a putut lasa ca situatia sa-i scape de sub control. Dar ceea ce s-a petrecut in Polonia dupa 19 octombrie (ziua venirii lui Hrusciov) ilustreaza proverbul „socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ”. Afirmatia valabila pentru ambele parti aflate pe pozitii, la acea data, antagoniste. Deoarece nici Hrusciov nu si-a indeplinit programul cu care se suise in avion la Moscova, in plus, fiind obligat sa-l recunoasca pe Gomulka prim-secretar al partidului; dar nici reformatorii polonezi nu si-au atins obiectivele majore, iar liberala dezbatere de idei din presa comunista a incetat curand. Intre putinele lucruri pe care au reusit sa le obtina polonezii a fost o mai mare indepenenta economica. „Primavara din octombrie” se incheia fara un invingator. Cu pretul mentinerii unui ferm control al situatiei, Gomulka si prietenii sai politici reusisera sa evite o interventie sovietica in favoarea careia nu putini erau cei care se pronuntau (atat la Moscova, cat si la Varsovia). Sacrificarea unei mari parti din programul de revendicari salvase Polonia de la soarta pe care avea sa o cunoasca Ungaria, acolo unde evenimente remarcabile erau in curs de desfasurare. In ultimul moment, Hrusciov a dat inapoi. La 22 octombrie 1956, Hrusciov a confirmat instalarea lui Gomulka in functia de secretar general al Partidului Comunist, in schimbul angajamentului ca noua conducere sa pastreze sistemul socialist si sa mentina statutul Poloniei ca membru in Pactul de la Varsovia. Formal, sistemul de aparare sovietic ramasese intact. Cu toate acestea, increderea in sprijinul trupelor poloneze, in cazul unui razboi cu Occidentul, nu mai putea fi considerata nealterata, pentru a folosi un termen ingaduitor. Uniunea Sovietica a batut in retragere si a permis comunismului national sa iasa invingator in Polonia, in parte deoarece represiunea ar fi insemnat infruntarea unei populatii de peste 30 de milioane, al carei curaj dovedit si vointa de a se impotrivi strainilor erau amplificate de amintirile legate de opresiunea istorica rusa si de atrocitatile sovietice. Dar cel mai important, in acel moment, Kremlinul a fost pus la o mai grea incercare in Ungaria. Punctul de cotitura Asa cum arata Mihail M.Ionescu, anul 1956 a fost un moment important al istoriei contemporane. Se lanseaza intrebarea deosebit de incitanta: este 1956 un punct de cotitura al epocii postbelice? In Polonia, inca din iunie 1956, suflul nationalismului comunist a pus sub semnul intrebarii dominatia sovietica si Moscova a gandit o clipa sa intervina militar. Dupa o vizita fulger la Varsovia, si in urma angajamentului noului secretar general W.Gomulka, pana atunci victima a epurarilor staliniste, ca Polonia va ramane socialista si in alianta militara cu URSS, Hrusciov a renuntat la interventia armata. De ce inceputul sfarsitului pentru regimul comunist de tip sovietic acest an 1956? Pentru ca sistemul comunist se vedea incapabil sa se reformeze, sa-si adjudece o „fata umana”, sa se destalinizeze fara sa se nege pe el insusi, fara sa se condamne la pieire singura. In Ungaria, ca si in Polonia, inainte cu cateva luni, se vadise limpede ca doar forta poate sa asigure continuitatea unui sistem impus de prezenta armatelor sovietice. „Nationalizarea” acestui sistem asigura o prelungire a existentei, atat cat era necesar legitimarii lui pe plan national. Dar, dupa accederea la legitimitate, sistemul era supus presiunii externe a schimbarii, in fond a pulverizarii sale. Asa cum se demonstrase elocvent in iunie si noiembrie 1956, in Polonia si, respectiv, Ungaria, sistemul de tip sovietic nu se poate mentine decat prin forta, prin mentinerea in prizonierat a natiunilor respective. Adeptul „caii poloneze” Gomulka s-a nascut la 6 februarie 1905, la Krosno (Silezia austriaca). A devenit activist sindical si a intrat in Partidul Comunist inca de la infiintare, in 1918. Din 1931 a fost membru al comitetului central al partidului. In perioadele 1932-1934 si 1936-1939 a fost inchis pentru activitatea sa, iar in timpul celui de-al doilea razboi mondial a activat in rezistenta poloneza. In 1943 a devenit prim-secretar al Partidului Muncitoresc Polonez, iar in 1945 a fost adjunctul lui Bierut si raspundea de teritoriile germane sub administratie poloneza. Spre deosebire de Bierut, a sustinut mai degraba adaptarea marxism-leninismului la conditiile din Polonia decat o calchiere a comunismului. Acest lucru i-a adus repudierea de catre Stalin si Bierut, dar i-a dat credibilitatea pentru a-i succeda lui Bierut dupa ce stalinismul a fost discreditat chiar si la Moscova. „Calea poloneza” pe care a adoptat-o pentru a promova comunismul includea un sector agricol relativ liber, toleranta fata de Biserica Romano-Catolica si o indeajuns de mare libertate a individului (de pilda libertatea de a calatori in strainatate). Desi a continuat sa sustina autonomia Poloniei fata de Uniunea Sovietica, nu a refuzat sa trimita trupe pentru a curma Primavara de la Praga din 1968. Pana la urma insa, economia a continuat sa fie ineficienta din cauza unei gestionari necorespunzatoare si a absentei unor stimulente. Cresterea pretului alimentelor in 1970 a generat o serie de revolte in toata tara, determinand inlocuirea lui. Gomulka s-a stins din viata la 1 septembrie 1982. O mentiune neaparat necesara Ceea ce s-a numit mai tarziu „doctrina Brejnev” sau a „suveranitatii limitate” adica a fortarii statelor de a urma soarta URSS, a fost formalizata inca de la 31 octombrie 1956, pe vremea lui Hrusciov, intr-un celebru articol aparut, concomitent, in „Pravda” si „Izvestia”. El mentiona ca stationarea trupelor sovietice pe teritoriul statelor fratesti este un rezultat al acordului membrilor Pactului de la Varsovia – asadar, legitimizarea unei eventuale interventii militare – si ca soarta cuceririlor socialiste ale oricarei democratii populare este un interes general al acestora. In acelasi timp, SUA au trims un mesaj concludent Europei de Est, aflata in sfera de influenta sovietica. Wahingtonul comunica, in mod limpede, ca nu va sprijini cu forta militara eliberarea „natiunilor captive” si ca nu va sfida, prin utilizarea violentei, monopolul politic al Moscovei in regiune. Washingtonul nu recunoaste asadar decat un singur egal, o unica alta superputere: Uniunea Sovietica. Odata cu 1956 intram cu adevarat in epoca bipolara, lumea a doi uriasi care se vor infrunta pe esichierul „razboiului rece”, dictand aliatilor propria vointa. Ioan BOTIS