„E suficienta o camera de filmat si ti se naste filmul pe loc” - Nicoara Mihali

* A urmat, ca orice tanar nascut in Maramures, „facultatea de folclor” din fata portii sau de pe ulita satului si asa a inteles ca, la fiecare pas, gasesti un subiect de film. Nicoara Mihali a realizat pana acum peste 60 de filme documentar, multe apreciate in festivaluri de renume. Reporter: De unde pasiunea pentru film? Nicoara Mihali: Prima universitate pe care o face un tanar nascut in Maramures este Universitatea de etnografie si folclor in fata portii, stand de vorba cu batranii satelor. Nu ai nevoie de un scenariu anume. E suficient un aparat foto sau o camera de filmat si ti se naste filmul pe loc. Povestea oamenilor si a comunitatilor dintr-un spatiu ancestral cum este cel al Maramuresului, este un scenariu teribil de film documentar. In aceasta lume a satului a inceput sa ma preocupe colinzile, sa lucrez cu cateva televiziuni si sa mi se ceara si de la televiziunea nationala sa fac filmari in Maramures. In ’91 am participat la un festival la Targu Jiu si era in comisie Geo Saizescu si mi s-a dat marele premiu. Acest lucru m-a incurajat si mi-am zis ca trebuie sa merg mai departe. Rep: Cum v-ati ales subiectele din filme? N.M.: Am vreo 60 de filme documentare si reportaje. Unele dintre ele au ajuns sa fie recunoscute pe plan international dupa ce le-am prezentat la Festivalul de la Helsinki, in Ungaria, in Olanda, Grecia etc. De exemplu, „Sfarsit crestinesc” este destinul unui tanar de 25 de ani, student la medicina, care afla ca este bolnav de SIDA si ia un narcotic foarte puternic, se inchide intr-o camera impreuna cu iubita lui si dimineata sunt gasiti morti. Filmul este o reconstituire in care ma intreb daca Biserica Ortodoxa accepta aceasta sinucidere, si cum este privita sinuciderea unui tanar bolnav intr-un sat din Maramures, daca este acceptat in cimitirul celor care mor normal. Eu am trait aceasta spaima a faptului ca tanarul nu va putea fi dus crestineste spre groapa. Am stat trei nopti si am vegheat groapa pentru ca oamenii acopera groapa cu pietre daca moartea nu este naturala. Toate filmele mele sunt ancorate in realitate, nu este nimic fictiune. Rep: Cum ati reusit sa realizati filmele, avand in vedere si vremurile si dezinteresul institutiilor statului in finantarea unor astfel de proiecte? N.M: Asta e soarta mea. Acum la Sibiu, apare volumul „Istoria cinematografiei filmului documentar romanesc dupa Revolutie”, unde am si eu 3 pagini despre trei sau patru filme, prezentate in festivalul de acolo. Marea uimire a marilor scoli de film documentar din lume, este faptul ca am reusit cativa de prin tara, fara ajutorul material al vreunei institutii, sa realizam filme. In general am intalnit prieteni, oameni care mi-au cumparat o caseta, care m-au ajutat sa ma duc in teren, si in rest cu micile mele economii m-am dus intr-un studiou de film unde un prieten mi-a facut montajul lasand din pret. Si uite-asa s-au nascut filmele. De-a lungul timpului, intre mine si sibieni s-a legat o prietenie deosebita. Profesorii universitari, directorul festivalului de film Dumitru Budrala sau cu Cornel Bucur, unul dintre marii oameni de spirit ai etnografiei romanesti. Intotdeauna cand ajung toamna acolo, chiar daca nu am un film sunt primit ca la mine acasa. Practic, intr-o saptamana, 150 de filme cate sunt in festival echivaleaza cu doi ani de studiu la orice universitate. Eu imi duc filme de fiecare data la Sibiu. Ofer cate un film, iar cei de acolo imi ofera cate un film de-al lor. Chiar daca e criza, iata ca se foloseste trocul in cultura. Iar cand ma intorc prezint o buna parte din filme elevilor si studentilor din Maramures. Sunt filme din toate colturile lumii. Rep: Intamplari deosebite din timpul proiectelor? N.M: O alta amintire deosebita o am din Tara Codrului. Am ajuns in Baita de sub Codru la ultimul mester olar, Gavrila Pop. Avea 75 de ani si la-m rugat sa ne lase sa-l filmam la roata olarului. In timp ce invartea roata, a descoperit ca are doi ciorapi de lana rupti la calcaie. Si a zis sa oprim sa nu-l vada lumea ce ciorapi are. I-am spus „nu, daca asta esti, asa te filmez, n-ai de ce sa-ti fie rusine”. Omul a zis: daca dumneavoastra ma cinstiti asa, apoi hai sa va cinstesc si eu. Si a luat de sub pat un ol cu tuica pe care-l tinea de vreo 30 de ani pentru inmormantare. Si ne-a oferit un pahar de tuica. Am baut doar o jumatate de pahar dar in ziua aceea, nici eu si nici operatorul n-am mai putut face nimic. Mai sunt intamplari. De pilda, facand un documentar despre un mester de cruci, ducem o cruce in Basarabia. Si ne oprim la o manastire unde calugarii ne-au servit cu o masa de post deosebita si ne dau seara pe o farfurie doua feliute de vin. Vin de peste 100 de ani care era deja o masa gelatinoasa. L-am mancat sau l-am baut cu lingurita. Prastie am fost. A doua zi ne-am mornit spre satul unde trebuia sa ajungem. La vreo 60 de km de manastire cineva isi aminteste ca am uitat crucea. Ne-am intors, am mai mancat o feliuta de vin si numai a treia zi am ajuns la destinatie. Autoritatile erau deja disperate, deja erau ofilite florile. Ei s-au asteptat ca totul sa iasa impecabil iar noi am aparut a treia zi. Are si un tragism aceasta poveste pentru ca a inceput razboiul la Dubasari. Mi-am luat camera si m-am dus unde se tragea. Unul dintre soldati mi-a zis: „daca nu tragem noi, decat sa planga mama noasta, mai bine sa planga mama lor”. Peste trei zile aflu ca acel soldat pe care l-am filmat a murit. Asa ca m-am dus si i-am filmat si inmormantarea. Este un documentar de razboi, in ’91 in Basarabia, care se numeste „Basarabia, lacrima mea”. Rep: Cum s-a ajuns ca subiectul dintr-un film sa devina tema de doctorat? N.M: La festivalul de la Sighet au fost invitati 3 profesori universitari: Ioan Oprea de la Bucuresti, Vasile Godea din Oradea si Ilie Moise de la Sibiu. Am prezentat filmul „Vendeta” si m-au chemat sa stam de vorba. Godea a zis: „care dintre noi il luam la doctorat?”. Si atunci, Ilie Moise a zis ca ma ia la el, la etnografie. Lucrarea de doctorat se va numi „Elemente de drept cutumiar din obiceiurile din Maramures si Tara Oasului”, iar in final, lucrarea publicabila se va numi „Moarte de cutit”. „In filmul „Vendeta” am un tip care are 82 de ani si care la nunta lui l-a ucis cu sange pe primul iubit al miresei lui. I-a spus sa nu vina la nunta ca-l omoara. Ala a venit la nunta, mirele s-a ridicat de la masa, a scos cutitul si l-a ucis. Si l-am intrebat daca nu regreta si daca a fost condamnat pentru aceasta crima. Zice: „nu, nici 5 minute”. Deci iata cum justitia legala nu se poate impune in locurile unde exista o justitie cutumiara. Tara Oasului are legile si justitia ei. Adica vezi criminalul care-si recunoaste crima si care nu regreta ce a facut, si-ti mai spune ca daca l-ar vedea ar face la fel”. Mircea CRISAN mircea@gazetademaramures.ro