„Cruciada” de la Nicopole

* Batalia de la Nicopole, cunoscuta si sub numele de „cruciada de la Nicopole”, pentru ca pastreaza multe dintre caracteristicile cruciadelor medieval-timpurii, s-a desfasurat pe 25 septembrie 1396 si a opus trupele otomane conduse de Baiazid Ildirim, unei coalitii formate din trupe ale cavalerilor apuseni (francezi, englezi, burgunzi si germani), armata Ungariei si oastea Transilvaniei. In 1394, papa Bonifaciu al IX-lea a decis sa organizeze o noua cruciada impotriva turcilor, cu toate ca, la vremea respectiva, papalitatea se confrunta cu schisma ce impartise scaunul pontifical intre Avignon si Roma. Momentul era prielnic in conditiile in care Richard al II-lea al Angliei si Charles al VI-lea al Frantei se aratau dispusi sa incheie un armistitiu in razboiul ce avea sa poarte numele de „Razboiul de o suta de ani” si sa sprijine impreuna noua cruciada. Mai mult, francezii au inceput negocierile cu regele Ungariei, Sigismund, in vederea stabilirii unui proiect de cruciada. Dupa cucerirea de catre otomani a cetatii Nicopole, s-au inmultit apelurile regelui Sigismund pentru ajutor adresate Apusului. Planurile initiale care cereau ca in 1395 Filip de Burgundia, secondat de Louis de Orleans si John de Gaunt, sa plece spre Balcani si cei doi regi sa-i urmeze un an mai tarziu au fost abandonate. Cel care a pornit totusi in cruciada a fost ducele de Nevers, care a organizat o forta expeditionara din care faceau parte aproximativ 10.000 de burgunzi, 1.000 de englezi si cam 6.000 de mercenari din Palatinat, Bavaria si Nürnberg. Acestora li s-a alaturat oastea regelui Ungariei, trupe transilvanene si un contingent de oaste din Tara Romaneasca, condus de Mircea cel Batran. Plecarea cruciatilor din Dijon a fost un spectacol superb despre care s-a spus ca a umplut de mandrie inimile privitorilor. Dupa ce au trecut prin Strasbourg, cruciatii au ajuns pe cursul superior al Dunarii si, folosind fluviul, au ajuns la Budapesta. In tabara cruciata se faceau deja planuri pentru alungarea turcilor din Balcani si eliberarea Palestinei si a Sfantului Mormant. Nu dupa multa vreme, au aparut conflicte in Consiliul de razboi de la Buda. Sigismund a recomandat in zadar sa se astepte ca turcii sa preia ofensiva si apoi sa se dea batalia, ocolindu-se astfel dificultatile unui mars istovitor si nesiguranta de pe teritoriul stapanit de otomani. Intreaga armata cruciata a fost pusa sub comanda lui Jean de Nevers, care a pornit in mars spre Nicopole. Regiunea strabatuta de cruciati a fost pradata cu o fervoare demna de o cauza mai nobila. Se spune ca indisciplina si desfranarea francezilor a crescut pe masura ce inaintau spre Nicopole. Aroganta si frivolitatea francezilor i-a iritat pe aliatii lor, provocand permanente conflicte. Jaful si maltratarea locuitorilor au devenit de nestapanit, odata cu intrarea cruciatilor in tarile schismatice. La Orsova, cruciatii au trecut pe malul drept al Dunarii. Traversarea pe pontoane si in barci a durat opt zile. La Vidin, printul local s-a predat imediat, privandu-i pe francezi de o victorie. Urmatorul obiectiv a fost Rahova. Dupa un scurt asalt al trupelor cruciate, bulgarii din cetate au negociat cu Sigismund predarea orasului, cu conditia ca vietile si bunurile lor sa fie crutate. Violand acest acord, francezii au supus orasul jafului si masacrului. Spre diferenta de Rahova, Nicopole era o cetate bine fortificata si aprovizionata, care putea rezista unui asediu indelungat, cu atat mai mult cu cat cruciatii nu adusesera cu ei masini grele de asediu. Ca punct cheie de pe Dunarea inferioara si de comunicatii cu interiorul, Nicopole era esential pentru cruciati, care isi facusera din el obiectivul lor strategic. Convinsi ca sultanul va trimite forte in zona pentru a despresura cetatea, cruciatii au asteptat sosirea armatei otomane. Baiazid era mai preocupat la vremea respectiva de planurile de cucerire a Constantinopolului, dar ofensa de a fi atacat in teritoriile pe care le stapanea nu putea ramane nepedepsita, astfel incat si-a mobilizat trupele si a pornit in mars fortat spre Nicopole. Otomanilor li s-au alaturat si sarbii condusi de Stefan Lazarevici, vasal si el al sultanului. Istoricii vorbesc despre doua armate, fiecare numarand aproximativ 100.000 de oameni. Este probabil ca efectivele sa fi fost mai mici, dar se pare ca fortele erau aproximativ egale. In ziua de 25 septembrie 1396, cele doua armate erau pregatite de batalie. Confruntarea a fost precedata de executarea de catre francezi a prizonierilor luati la Rahova. Dupa cum a dorit ducele de Nevers, cavalerii francezi si cei englezi au format avangarda, Sigismund a comandat centrul armatei cruciate, transilvanenii au ocupat flancul drept, iar muntenii pe cel stang. Baiazid si-a dispus liniile cu avangarda cavaleriei protejata de o zona in care achingiii plantasera tepuse in gropi mascate de vegetatie, urmata de unitatile de elita ale ienicerilor si arcasilor. Corpul principal de oaste otoman si sarbii lui Lazarevici au ramas ascunsi privirilor cruciatilor, ce se aflau dupa dealuri. Atacul furibund al cavaleriei grele franceze a fost franat in fata liniei de tepuse. Inzauati in armuri grele, cavalerii francezi au fost obligati sa descalece sub tirul arcasilor otomani. Inainte de a putea smulge tepusele din pamant, cavalerii au fost atacati de ieniceri. Superiori la capitolul armuri si armament, francezii au reusit sa respinga atacul infanteriei de elita otomane si pe cel al cavaleriei usoare turce. Convinsi ca au obtinut victoria, cavalerii francezi au pornit in urmarirea otomanilor, care se retrageau spre dealuri. Obositi dupa cele cateva asalturi, francezii au descoperit in fata lor grosul armatei otomane, gata de contraatac. In aceasta faza a luptei, s-a hotarat victoria otomanilor. Amiralul Frantei, Jean de Vienne, a fost ucis in timp ce apara stindardul de lupta al francezilor, iar marii baroni francezi Jean de Nevers, Enguerrand de Coucy si maresalul Jean Le Maingre au fost luati prizonieri. Razboi sfant sau nu, turcii erau si ei interesati de rascumparari bogate. „De la batalia de la Roncesvalles cand toti cei 12 pairi ai Frantei au fost omorati, crestinatatea nu primise o lovitura atat de mare”, avea sa scrie cronicarul Froissart. Sigismund a incercat sa-i sprijine pe cruciatii occidentali, atacand fortele principale ale lui Baiazid. Lupta a fost indecisa pana in momentul intrarii in batalie a trupelor sarbesti. Convins de apropiatii lui ca lupta este pierduta, Sigismund a parasit campul de bataie, refugiindu-se pe o corabie venetiana. Lazarevici a executat o manevra de incercuire a trupelor maghiare si taziu, spre seara, acestea s-au predat. A doua zi, Baiazid a ordonat ca 3.000 de prizonieri sa fie ucisi drept represalii pentru uciderea prizonierilor turci de la Rahova de catre cruciatii francezi. Uciderea cruciatilor a fost precedata de umilirea acestora: au fost pusi sa umble goi in fata sultanului, legati unul de altul in grupuri de trei sau patru, cu mainile legate si cu franghii in jurul gatului. Pierderea a circa 35.000 de oameni in primele faze ale bataliei l-au infuriat si mai mult pe sultan. Masacrul a durat pana seara, moment in care Baiazid a oprit executiile. Putini cruciati au reusit sa se intoarca acasa, dupa acest dezastru militar. Sigismund a reusit sa scape cu cativa apropiati fugind cu o corabie pe Dunare, Marea Neagra si Marea Mediterana, suspectandu-l pe Mircea de tradare. In ziua de Craciun a anului 1396, regele Frantei afla trista veste a infrangerii cruciatilor la Nicopole. Cavalerii din Europa Occidentala si-au pierdut in scurt timp interesul pentru cruciade. Luptele impotriva musulmanilor aveau sa continue in Spania si Marea Mediterana, dar Occidentul nu a mai lansat alte expeditii militare de amploare dupa aceasta infrangere. Anglia si Franta si-au reluat conflictul intrerupt pentru scurta vreme. Europa avea sa fie salvata de hoardele mongole ale lui Timur Lenk. In vara anului 1402, mongolii l-au invins pe Baiazid la Ankara, deschizand o perioada de anarhie si de lupte interne pentru tron in cadrul Imperiului otoman. Victoria turcilor, respingand provocarea Apusului si pastrand Nicopole, i-a plasat ferm in Europa, a asigurat caderea Constantinopolului si astfel a pastrat Bulgaria sub dominatia lor vreme de 500 de ani. Inainte de Nicopole In cursul secolului al XIV-lea, nobilimea din apusul Europei a organizat mai multe campanii militare impotriva musulmanilor. In 1390 a avut loc o astfel de campanie impotriva Tunisiei, dar marele pericol il reprezenta Imperiul otoman, tot mai prezent in Balcani. In 1389, otomanii au obtinut victoria de la Kossovopolje, dupa care au cucerit cea mai mare parte a Peninsulei balcanice. Imperiul bizantin se vedea redus la cateva regiuni din jurul Constantinopolului si era evident ca zilele fostului mare imperiu erau numarate. In 1393, tarul bulgar Ivan Sisman a pierdut cetatea Nicopole in favoarea otomanilor, in vreme ce fratele sau, Ivan Stratimir, cu toate ca mai stapanea Vidinul, era vasal al turcilor. In acelasi an, Baiazid a ocupat si Tarnovo. Amenintarea otomana ajunsese la granitele Ungariei si Tarii Romanesti, iar Venetia isi vedea amenintate interesele economice in zona Adriaticii. Onoarea primului atac Johann Schiltberger, un cruciat bavarez luat prizonier de turci la Nicopole, a descris in memoriile sale batalia. El aminteste de neintelegerile ivite intre conducatorii cruciatilor cu privire la tactica de urmat: cea occidentala a cruciatilor, cu grosul trupelor formate din cavalerie grea, si cea a lui Mircea, care ii ceruse lui Sigismund ca inaintea bataliei sa i se permita sa execute o misiune de recunoastere pentru evaluarea pozitiilor otomane si pentru alegerea tacticii potrivite. Dupa executarea acestei misiuni, Mircea a cerut sa i se dea comanda flancului drept al armatei cruciate, dar propunerea a fost respinsa vehement de ducele de Nevers, care a tinut sa aiba onoarea primului atac, onoare justificata de marea departare pe care a parcurs-o pentru a ajunge la confruntarea cu otomanii si de sumele cheltuite pentru organizarea expeditiei. Ioan BOTIS