8 octombrie: Izbucnirea Primului Război Balcanic

La 8 octombrie 1912, a izbucnit Primul Război Balcanic, după ce Muntenegru a declarat război Imperiului Otoman, iar Bulgaria, Serbia şi Grecia i-au urmat gestul câteva zile mai târziu și au declarat și ele război Turciei. La începutul conflictului, liderii europeni nu credeau în victoria statelor balcanice, cu atât mai mult cu cât aceasta ar fi dus în mod inevitabil la mărirea Serbiei, fapt ce ar fi fost greu de tolerat de către Austro-Ungaria. Însă, s-a dovedit curând că previziunile lor au fost greșite, deoarece armata otomană a fost depășită numeric, iar Turcia a fost nevoită să ceară un armistițiu și să semneze Tratatul de la Londra, prin care s-a sfârșit Primul Război Balcanic.

Însă disputele teritoriale au rămas în continuare nerezolvate, astfel că a izbucnit cel de-al Doilea Război Balcanic câteva luni mai târziu, în iunie 1913, când Bulgaria, nesatisfăcută de ceea ce primise în Primul Război Balcanic, și-a atacat foștii aliați, anume pe Serbia și Grecia, dorind noi teritorii din aceste state. Având o politică agresivă, dar și numeroase dispute teritoriale cu vecinii, inclusiv cu România, Bulgaria a determinat țara noastră să intre în război printr-o intervenție militară la sud de Dunăre pentru a tempera acțiunile expansioniste bulgărești. Când trupele românești s-au desfășurat în nordul Bulgariei și se apropiau de capitala Sofia, Bulgaria a fost nevoită să ceară armistițiu, iar prin tratatul semnat la București Bulgaria a fost forțată să renunțe la o bună parte din teritoriile obținute după Primul Război Balcanic.

Declanșarea celui de-al Doilea Război Balcanic

Conflagrația a fost declanșată de Bulgaria care, la 17/30 iunie 1913, şi-a atacat prin surprindere, noaptea, foştii aliaţi, în scopul unei expansiuni teritoriale care să-i asigure în egală măsură stăpânirea unor teritorii străine şi hegemonie balcanică.  ,,Austro-Ungaria arată susținere Bulgariei, acceptând chiar posibilitatea unui război cu Rusia.

Aceasta, mai prudentă, a încercat o mediere între statele balcanice, fără succes, însă.  La un moment dat, a intrat în război împotriva Bulgariei şi Imperiul Otoman.  La izbucnirea conflictului militar, țările angajate dispuneau de următoarele forțe şi mijloace: Bulgaria, 440.000 de oameni, structurați în cinci armate şi 720 de piese de artilerie de diferite calibre şi modele, având comandant suprem pe țarul Ferdinand, Serbia, 384.000 de oameni organizați în 10 divizii de infanterie, o divizie de cavalerie şi o divizie muntenegreană, precum şi 500 de tunuri de diferite calibre şi modele, iar comandant suprem era voievodul Radomir Putnik. Grecia dispunea de 110.000 de oameni şi 180 de tunuri, constituiți la început în 8 divizii, iar în dinamica războiului a mai adăugat o divizie, comandant suprem fiind regele Constantin. Imperiul Otoman a angajat 200.000-250.000 de oameni.

Bulgaria, care începuse concentrarea trupelor încă din partea finală a primului război balcanic, şi-a dirijat majoritatea forțelor împotriva Serbiei şi Greciei, lăsând puține trupe de acoperire în fața turcilor şi mai puține încă în partea nordică şi nord-vestică; acolo unde ulterior îşi va desfășura acțiunea armata română.  Sârbii au reușit să oprească ofensiva bulgară, în timp ce trupele grecești au trecut Vardarul în direcţia Kavala. Profitând de noua situație, Imperiul otoman a declarat război Bulgariei.

La 20 iunie 1913, Regele Carol I a semnat Decretul de mobilizare a Armatei, cu începere de la 23 iunie, având în vedere raportul ministrului de război, generalul Constantin Hârjeu. Au fost mobilizate contigentele: 1901-1911 pentru unitățile operative, 1895-1900 din miliţii; 1897-1909 pentru marină. La încheierea mobilizării, efectivul total s-a ridicat la 509.820 oameni, reprezentând 6% din populația ţării. România a participat cu 247 batalioane de infanterie, 93 escadroane de cavalerie, 180 baterii de artilerie, cu diferite subunități şi servicii. Acțiunea de mobilizare a române a fost urmată de concentrarea trupelor: gruparea principală în sud-estul Olteniei, în zona Corabia-Turnu Măgurele, cu aripa stângă întinzându-se până la Şiştov şi cea dreaptă până la Calafat, iar o grupare secundară în Dobrogea.

Conducerea Armatei române a decis ca, din mai multe variante ale planului de campanie să fie aplicată „Ipoteza nr.1 bis”, ceea ce însemna ofensiva cu totalitatea forțelor române de uscat şi de apă. Deşi Armata română participa alături de Serbia, Grecia, Muntenegru şi Turcia, ea a avut un sector distinct de operare, iar trupele au acționat sub comandament propriu, în conformitate cu planul de campanie. Nu a existat un comandament la nivelul coaliției, coordonarea pozițiilor s-a realizat la nivelul guvernelor şi al șefilor de state ai țărilor respective.

Trupele române au trecut cu fast Dunărea, pe fundalul lipsei oricărei rezistențe din partea bulgarilor. Politicienii de la Sofia știau că România nu va lua mai mult decât revendicase în ultimele luni, adică Dobrogea de sud şi nu era niciun pericol major din partea română. Din această cauză, bulgarii şi-au concentrat trupele pe fronturile contra grecilor şi sârbilor, însă au înregistrat înfrângeri dezastruoase.

La 10 iulie, românii au invadat regiunea disputată Dobrogea și amenințau Sofia din nord. Pentru a înrăutăți situația, otomanii au profitat pentru a-și recupera fostele posesiuni din Tracia, inclusiv Adrianopol, pe care bulgarii l-au abandonat la 23 iulie, fără a trage un foc. Armata română a pierdut mai puțin de 100 de soldați în lupte. Principalul inamic al românilor a fost însă holera, în contextul incompetenței factorilor decizionali din armată. Primul diagnostic de holeră l-au pus la Vraţa medici români cu experiență, dar comandanții militari nu au luat nicio măsură imediat, deoarece nu au fost informați oficial de existența holerei în Bulgaria. La două zile de la primul diagnostic, holera s-a extins printre soldații români, în special în Orhanie.

În ciuda avertizărilor medicilor, nu s-au luat decât târziu primele măsuri profilactice. Abia după opt zile de la declanșarea flagelului printre soldați a venit doctorul I. Cantacuzino cu serul necesar. Potrivit datelor oficiale ale epocii, s-au îmbolnăvit de holeră 11.586 de ostași, din care au murit 1.611, adică de peste zece ori față de cei uciși în lupte.

Un armistițiu general a fost semnat la 18 iulie, iar schimbările teritoriale au fost reglementate în tratatele de la București și de la Constantinopol. Bulgaria a pierdut cea mai mare parte a teritoriilor câștigate în Primul Război Balcanic, inclusiv sudul Dobrogei, cea mai mare parte a Macedoniei, Tracia și coasta egeeană, cu excepția portului Dedeagach. Serbia a devenit puterea dominantă în Balcani, iar Grecia a obținut Salonic și împrejurimile, plus cea mai mare parte a coastei Traciei Occidentale. A fost doar o înțelegere temporară. Zece luni mai târziu, luptele au reînceput, odată cu Primul Război Mondial.

România şi-a atins obiectivul strategic de securizare a frontierelor Dobrogei prin dobândirea Cadrilaterului, recunoscut în granițele sale la Conferința de pace de la București. Ostilitatea bulgarilor pentru Dobrogea a crescut în presa din Bulgaria. Politicienii şi comandanții militari de la Sofia au arătat rolul României în eșecul Bulgariei în 1913. Bulgarii au reocupat Cadrilaterul în timpul Primului Război Mondial, sperând chiar la întreaga Dobroge drept compensații, însă germanii s-au opus. Administrația românească a revenit în toamna anului 1918. Mai târziu, bulgarii au profitat de criza internațională în care a ajuns România în 1940 şi, în urma negocierilor de la Craiova, au obținut Cadrilaterul.

Lectiadeistorie, wikipedia, rador