700 de ani de la naşterea lui Boccaccio

Giovanni Boccaccio s-a născut la 16 iunie 1313. A fost unul dintre cei mai mari scriitori şi umanişti italieni, alături de Dante şi Petrarca formând triada de aur a literaturii italiene a acelei perioade. Cu povestirile sale reunite în Decameronul, a influenţat nu numai dezvoltarea literaturii italiene, dar a şi creat modelul genului de nuvelă, reluat mai apoi de mulţi scriitori europeni în creaţiile lor.

Giovanni Boccaccio s-a născut la 16 iunie 1313, după unele variante la Florenţa, după altele la Certado, în Toscana. A fost fiul natural al unui negustor florentin, Boccaccio di Chellino şi al unei femei de origine modestă, al cărui nume a rămas necunoscut. O altă ipoteză susţine că s-a născut la Paris şi mama sa, franţuzoaică, provenea dintr-o familie aristocratică şi purta numele de Jeanne. La scurt timp după naşterea lui Giovanni, a fost părăsită de amantul florentin care şi-a luat copilul, ducându-l la Florenţa. 

În Florenţa a copilărit în acelaşi cartier, San Pietro Maggiore, în care se aflau şi casele familiei Alighieri, iar familia sa era înrudită cu familia Beatricei Portinari. După primii ani de şcoală la Florenţa, a fost trimis de tatăl său, în 1327 la Napoli să facă practică în comerţ, activitate la care a renunţat curând pentru a studia dreptul canonic şi limbile clasice. În acei ani, Boccaccio a studiat în special clasicii latini, precum şi literatura de curte franceză şi italiană. Primele sale opere au fost Filocolo, Filostrato, Tesaida şi Caccia di Diana, scrise între 1334 şi 1341.

Boccaccio a ajuns la curtea regelui Robert d’Anjou al oraşului Napoli, unde a cunoscut-o pe Maria di Conti d’Anjou, fiica nelegitimă a regelui, cu care a avut relaţii amoroase şi care a apărut ca Fiammeta în multe dintre creaţiile sale literare.

În 1341, Boccaccio a fost nevoit să se întoarcă la Florenţa, din cauză că tatăl său trecea printr-o perioadă de dificultăţi financiare în urma falimentului băncii Bardi. A primit o funcţie diplomatică din partea conducerii oraşului, ajungând la curtea lui Ostasios da Polenta în Ravenna, în 1346, şi pe lângă Francesco Ordelaffi în Forli, în 1348. În această perioadă a compus opere poetice şi în proză: Nimfale d’Amato sau Commedia delle ninfe fiorentine, Elegia din madonna Fiameta şi Ninfale fierolano.

Boccaccio a fost influenţat de Dante în ceea ce priveşte orientarea poeziei şi de Francesco Petrarca în ceea ce priveşte interesantele sale preocupări pentru ştiinţele umaniste, în special pentru filologie. 

În 1350, Boccaccio s-a întâlnit pentru prima dată cu Francesco Petrarca, după ce mai înainte îi sprijinise epistola în latină, Mavatores Miles, din 1339. De Petrarca l-a legat o trainică prietenie până la moartea acestuia, în 1374. Împreună s-au angajat în traducerea autorilor antichităţii clasice. La îndemnul său, Leontino Pilato a tradus în limba latină epopeele lui Homer.

Petrarca a fost cel care l-a ajutat pe Boccaccio să depăşească o criză religioasă, îndrumându-l către cultura literară de tip umanist. Operele târzii ale lui Boccaccio au fost scrise numai în limba latină, printre acestea Genealogia deorum gentilium, un mare tratat de mitologie greco-romană, care a rămas vreme de două secole cartea cea mai citită pe această temă.

Între timp, după teribila epidemie de ciumă care a devastat Europa în anii 1347-1348, a lucrat la opera sa majoră, Decameronul, care a circulat în manuscrise şi a fost tipărită pentru prima dată în 1470. Cele o sută de nuvele se caracterizează prin tematica foarte variată, plină de umor şi de galanterie, adesea foarte îndrăzneaţă, din care nu lipsesc picanteriile spre deliciul cititorului, cu o compoziţie în formă magistrală şi descrierea pregnantă a caracterelor. În unele cercuri puritane ale timpului, cartea a fost curând considerată periculoasă pentru moravuri, încât nu mult a lipsit să fie arsă în public, la îndemnul călugărului Girolamo Savonarola. În timpurile moderne, Decameronul a avut o mare audienţă la public, această operă literară fiind ecranizată, printre producţiile cinematografice inspirate de scrierea lui Bocca-ccio numărându-se remarcabila creaţie a lui Pier Paolo Pasolini, din 1971.

Umanismul este filozofia de viaţă progresistă care, fără a implica supranaturalul, afirmă capacitatea şi responsabilitatea personajelor de a trăi vieţi morale, tinzând spre împlinirea proprie şi aspirând la binele umanităţii. Prin numeroasele povestiri în care sunt arătate o mulţime de tipuri de oameni, cunoaşterea lumii este obţinută prin intermediul observării, experimentării şi analizei raţionale.

În lucrarea sa de căpătâi se poate urmări foarte bine şi autoîmplinirea în sensul cel mai larg, conferindu-le vieţii protagoniştilor un scop, astfel cititorul privind cu uimire şi satisfacţie frumuseţea existenţei umane, provocările şi dramele, şi chiar inevitabilul morţii.

O trăsătură importantă în Decameronul lui Boccaccio este că opera prezintă şi expresia sentimentului popular, printre personaje apărând meşteşugari, preoţi, călugări, ţărani, alături de personajele feminine din mediile respective. Boccaccio redă viaţa eliberată de constrângerile morale ascetice, studiază pasiunile oamenilor, nu numai în forma lor plenară, ci şi în cea instinctuală, punându-le faţă în faţă cu convenţiile unei societăţi ipocrite naive.

Astfel, Decameronul devine expresia unei ample, puternice, variate şi incisiv de satirice răzvrătiri împotriva tradiţiilor impuse.

Cele o sută de povestiri care compun Decameronul nu sunt creaţii originale, ci prelucrări din tezaurul medieval de legende, fabule, glume, însă inovaţia majoră o constituie abordarea specială a temelor, care se adaugă marelui talent de povestitor.

În Decameron, Boccaccio a reuşit să ridice genul modest al nuvelei la un nivel de artă care să rivalizeze cu creaţiile epice. El şi-a atins scopul, reunind o mare varietate de povestiri, personaje şi situaţii. Rezultatul este un compendiu narativ care oscilează între comic şi tragic, între gravitate şi sentimentalism.

În 1351, Boccaccio a fost numit în administraţia oraşului Milano, iar în 1359 a înfiinţat prima catedră de limbă greacă la „Studio florentino”. În 1354-1355, Boccaccio a fost ambasador la Avignon, sediul papalităţii. În 1357, a scris Trattatello in laude de Dante. După călătorii întreprinse la Napoli şi Veneţia, se întoarce la Florenţa, unde, în 1373, primeşte o funcţie de docent la „Universitatea Florentină”, pentru a face comentarii asupra operei lui Dante. Starea sănătăţii lui Boccaccio s-a înrăutăţit şi, la 21 decembrie 1375, acesta a murit în vila lui de la Certado. Opera sa majoră a exercitat o deosebită influenţă asupra operelor scriitorilor europeni: Geoffrey Chaucher, François Rabelais, Miguel de Cervantes, Gotthold Ephraim Lessing. În 1879, compozitorul Franz von Suppe a creat opera Boccaccio.

În timpul vieţii sale, Boccaccio nu a cunoscut gloria şi faima lui Francesco Petrarca, dar în opera sa literară se oglindesc mai profund noile particularităţi şi caracteristici ale orientării progresiste care prevestea Renaşterea italiană, descoperirea omului şi a lumii, epoca laicizării culturii, a dezvoltării personalităţii umane şi a unui splendid optimism.

Îndeosebi, prin opera lui Boccaccio, cultura începuturilor Renaşterii cunoaşte aspectul sau caracteristic italian, amprenta specificului italian. Opera lui Boccaccio, neobosit explorator al sufletului uman, precursor prin aceasta Renaşterii, poate să fie considerată fără dubiu ca o vastă comedie umană. În cazul lui Boccaccio, poate fi întâlnită aceeaşi experienţă, făcută cu alte mijloace literare, a lui Dante şi ale lui Petrarca, dar cu aceeaşi tendinţă şi rezultate: a pune în valoare omul şi viaţa.

Opera lui Boccaccio cuprinde literatură medievală şi clasică, proză şi poezie, în latină şi italiană, în stilul popular, dar şi exclusivist.

Boccaccio a reînviat romanul pastoral, a încercat să modernizeze proza, a reînnoit epistola clasică şi ecloga în latină, a scris biografii, a revigorat studiul limbii greceşti şi a început exegeza oficială a lui Dante.

La fel ca şi acesta, Boccaccio s-a situat la cumpăna dintre epoca medievală şi cea modernă, inaugurată de Renaştere.

Scrierile lui timpurii vădesc erudiţia şi talentul său imitativ, dar prezintă şi sclipiri care îi erau accesibile, inclusiv romanul, genul pastoral, alegoria şi   şi-a manifestat din plin originalitatea în nuvele. A scris primul roman psihologic din literatura modernă. Acesta ilustrează o poveste de dragoste adulterină între o nobilă napolitană şi un negustor florentin, relatată pentru prima oară la persoana întâi, din perspectiva femeii părăsite.

Renunţând la preocuparea medievală pentru divin şi ideal, Boccaccio a reorientat literatura spre real. În locul învăţămintelor, el a ilustrat capacitatea literaturii de a încânta, impunând un nou standard scopului. Boccaccio a transformat forma literară prin afirmarea literaturii beletristice ca instrument îndreptat spre societate şi spre sine. Înaintea lui Boccaccio, proza italiană nu putea rivaliza cu poezia sub aspectul realizării literare, dar Boccaccio a folosit un nou limbaj literar, precum şi un subiect nou, care avea să-şi exercite în continuare influenţa, pe măsură ce evul mediu a cedat locul epocii moderne.

Decameronul, „piatra de temelie a creaţiei sale”

Aşa cum rezultă din înţelesul grec al titlului, acţiunea are loc în decursul a zece zile. După o precuvântare dedicată „graţioaselor doamne” care cunosc arta umorului, urmează o introducere ce dă un cadru terifiant atmosferei de groază care domnea în Florenţa bântuită de ciumă.

Şapte tinere doamne şi trei tineri s-au refugiat într-o vilă în apropierea Florenţei pentru a scăpa de contaminare şi pentru a face să treacă timpul în mod plăcut, între conversaţii, banchete şi dansuri, se adunau zilnic cu excepţia zilelor de vineri şi sâmbătă, dedicate practicilor religioase, într-o poiană, unde fiecare spunea o povestire pe o temă prestabilită, propusă fiecare de „regele” sau „regina” grupului, aleşi prin rotaţie.

La sfârşitul zilei, cele zece povestiri erau urmate de un „canzona” (un recitativ în formă poetică) şi de dans.

A rezultat astfel un număr de o sută de nuvele care alcătuiesc Decameronul, prima şi în acelaşi timp cea mai bună operă în proză a literaturii din epoca Umanismului, etapă care a precedat Renaşterea.