7 martie: Alegerea lui Iancu de Hunedoara ca voievod al Transilvaniei

 La 7 martie 1441, Iancu de Hunedoara, personalitate de seamă a istoriei românilor din veacul al XV-lea, devine voievod al Transilvaniei. Trebuie amintit că Iancu de Hunedoara, cunoscut şi ca Ioan de Hunedoara sau Ioan Corvin, a fost mai întâi ban al Severinului apoi Comite de Timișoara, iar din 1441 voievod al Transilvaniei, dar și guvernator al regatului Ungariei între 1446-1453 și căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei, între 1453-1456.

Iancu de Hunedoara s-a născut în jurul anului 1407, tatăl său fiind un cneaz român din Țara Hațegului, pe nume Voicu, ce a fost înnobilat de către regele Ungariei cu domeniul și castelul de la Hunedoara, drept răsplată pentru faptele sale de arme în luptele cu turcii. Iancu a urmat cariera militară a tatălui său și, după ce a fost doi ani în slujba ducelui de Milano și și-a însușit cele mai noi elemente de tactică şi strategie militară, a fost luat de regele Ungariei Sigismund de Luxemburg, în serviciul său datorită calităților sale de foarte bun comandant de oști.

După moartea lui Sigismund de Luxemburg în 1437, a intrat în slujba noului rege Albert de Austria, care l-a numit pe Iancu ban al Severinului. După instalarea sa în funcția de ban al Severinului, Iancu se va preocupa intens de întărirea cetăților Severin, Orșova şi Mehadia, conștient fiind că turcii ocupau poziții tot mai avansate la Dunăre şi amenințau cu cucerirea cetatea Belgradului.

După moartea regelui Ungariei în 1439, Iancu de Hunedoara facilitează instalarea pe tronul Ungariei a regelui polonez Vladislav al III-lea Jagello, care îl numește pe Iancu voievod al Transilvaniei, ca răsplată pentru serviciile aduse. Odată cu preluarea funcției de voievod al Transilvaniei, Iancu începe a reorganiza şi a pregăti țara în fața pericolului reprezentat de armata turcească, armată pe care o învinge la Semendria, în apropiere de Belgrad, în septembrie 1441.

În primăvara anului 1442, turcii întreprind o campanie împotriva Transilvaniei și aproximativ 12.000 oameni au trecut pe la Turnu Roșu, apoi pe valea Mureșului şi s-au îndreptat către Alba Iulia. Bătălia dintre Iancu de Hunedoara și trupele turcești are loc la 18 martie, la Sântimbru şi s-a terminat cu victoria lui Iancu de Hunedoara. Acest succes a avut drept urmare o reacție şi mai mare din partea turcilor care intră în Țara Românească cu o armată de circa 80.000 de oameni, cu gândul de a ataca şi de a supune Transilvania.

Iancu nu așteaptă ca aceștia să se organizeze, iar în septembrie 1442 trece munții şi atacă pe turci pe valea Ialomiței, pe care îi învinge, apoi trece Dunărea şi atacă cetatea otomană de la Vidin şi se reîntoarce victorios prin Serbia. Victoria lui Iancu de pe râul Ialomița, precum și cea de la Vidin, a provocat o reacție de admirație în toată Europa, iar la apelul Papei, principii europenii pornesc o puternică ofensivă diplomatică pentru un război mai mare împotriva turcilor, cu scopul de a-i scoate definitiv din Europa.

Țări precum Serbia și Ungaria sunt cele mai mari susținătoare ale campaniei antiotomane, astfel că se decide organizarea unei campanii antiotomane în Balcani, sub conducerea regelui Vladislav al Ungariei, rege care, cu ajutorul substanțial a lui Iancu de Hunedoara, obține o importantă victorie în luna a decembrie a anului 1443.

În urma entuziasmului provocat de succesul campaniei din 1443, deja în luna aprilie 1444 în Dieta ungară se propune organizarea unei noi campanii antiotomane şi se hotărăște atacarea otomanilor, fără a mai aștepta participarea celorlalți principi creștini. Astfel, la Varna, regele Vladislav va lansa un atac împotriva turcilor fără să-l aștepte pe Iancu de Hunedoara și forțele sale, iar în urma bătăliei regele Vladislav al III-lea avea să fie învins și ucis pe câmpul de luptă.

În ceea ce-l privește pe Iancu de Hunedoara trebuie amintit că, în februarie 1446, Dieta Ungariei l-a ales pe Iancu regent al Ungariei, iar în 1448 Papa Nicolae al V-lea i-a acordat lui Iancu titlul de „Prinț al Creștinătății”. În anul 1456, sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, și-a îndreptat atenția asupra cetății Belgradului, organizând o campanie de cucerire a acestui important punct strategic ce ducea spre centrul continentului european.

Cu toate pregătirile pe care le-a făcut Mahomed al II-lea și în ciuda uriașei armate de care dispunea acesta, Belgradul nu a fost cucerit, deoarece a fost apărat de Iancu, care și-a demonstrat din nou calitățile de bun conducător militar, obținând o răsunătoare victorie la 22 iulie 1456.

Dar, peste numai câteva săptămâni de la victoria de la Belgrad, la 11 august, Iancu de Hunedoara va muri, în urma izbucnirii unei epidemii de ciumă, în tabăra sa de la Zemun. El va fi înmormântat în catedrala catolică de la Alba-Iulia, iar pe piatra lui de mormânt va fi scris: „s-a stins lumina lumii”, aceste cuvinte demonstrând faptul că Europa și lumea creștină au pierdut atunci pe unul dintre cei mai importanți luptători ai săi.

• 18 martie 1442: Bătălia de la Sântimbru. 

• 22 martie 1442: Bătălia de la Sibiu. 

• 2 septembrie 1442: Bătălia de la Ialomiţa. 

• 20 noiembrie 1443: Bătălia de la Niš. 

• 12 decembrie 1443: Bătălia de la Zlatiţa. 

• 2 ianuarie 1444: Bătălia de la Ialovăţ. 

• 10 noiembrie 1444: Bătălia de la Varna. 

• august-octombrie 1445: Bătălia de la Dunăre. 

• 17-19 octombrie 1446: Bătălia de la Kosovopolje (Câmpia Mierlei). 

• 14 iulie 1456: Bătălia de la Szalânkemen. 

• 4-23 iulie 1456: Bătălia de la Belgrad.

Ultimii ani. Asediul Belgradului. Moartea 

La 24 decembrie 1448, Iancu a ajuns la Seghedin. Puterea sa politică era destul de slăbită de eșecul suferit, mulți nobili nemaifiind de acord cu politica sa. Doi ani de pregătire asiduă au fost irosiți. Înfrângerea de la Câmpia Mierlei obliga pe europeni să stagneze orice acțiune ofensivă împotriva turcilor şi să se concentreze pe partea defensivă. Au urmat ani de tratative de pace în urma cărora s-a semnat, la 20 noiembrie 1451, un armistițiu cu turcii pe trei ani (la 29 mai 1453 turcii aveau să zguduie Europa cucerind Constantinopolul).

În ianuarie 1453, Iancu şi-a dat demisia din funcția de guvernator pentru a face loc restaurării puterii regale în Ungaria. Noul rege instalat l-a umplut de laude şi de posesiuni, dar pe de altă parte a încercat, împreună cu partida marilor nobili, să-l înlăture de la putere. În ultimii ani, a încercat să țină piept turcilor şi să întărească linia Dunării.

Turcii au rupt armistițiul în 1454 şi au asediat Semendria, dar Iancu a repurtat o nouă victorie împotriva lor la Krusevac, unde i-a zdrobit cu desăvârșire. Miza cea mai mare era cetatea Belgradului, pe care sultanul Mohamed al II-lea se pregătea intens să o cucerească. La rândul lui, Iancu a luat măsuri pentru întărirea ei şi a chemat oameni de la orașe şi sate să ia parte la război.

De această dată, a beneficiat şi de un sprijin mai consistent din Apus. Asediul Belgradului a fost deosebit de puternic. Flota cruciată a câștigat bătălia pe apă. Lupta decisivă s-a dat între 21-23 iulie. Concepția strategică modernă a lui Iancu l-a ajutat să-l înfrângă pe sultan, în ciuda raportului de forțe defavorabil. Victoria împotriva celui care cucerise Constantinopolul a fost răsunătoare, dar peste bucuria victoriei a venit vestea morții lui Iancu de Hunedoara. El a murit la 11 august 1456, răpus de ciumă în tabăra de la Zemun. Trupul său a fost dus şi înmormântat în catedrala catolică de la Alba Iulia, alături de mormântul fratelui său Ioan.

Un erou-simbol pentru două națiuni

Iancu de Hunedoara are locul său special în Pantheonul istoriei românilor și în cel al ungurilor. Este reprezentativ pentru istoria ambelor popoare. Iancu a fost un nobil român, dar nobil al regatului. În epoca respectivă, națiunea nu era organizată pe criterii etnice, ci pe criterii politice și de avere. Nobilimea din Ungaria, în integralitatea sa, forma națiunea nobiliară.

În epoca respectivă nu exista națiunea maghiară. Așa că orice aserțiune sau ironie la adresa românului Iancu de Hunedoara, chiar dacă este formulată de ambasadorul Ungariei la București (interviul din România Liberă din luna august), este deplasată. Iancu de Hunedoara a aparținut națiunii nobiliare din regatul Ungariei, la fel ca toți nobilii români, însă a fost un nobil român prin originea sa etnică.

Atât tatăl, cât și mama sa au fost români, iar fiul lor, Iancu, nu a fost altceva decât român ca etnie. Nu degeaba primele documente l-au menționat cu numele Ioan Românul. Niciun istoric serios din Ungaria nu contestă originea românească a lui Iancu. Este, însă, greu de acceptat pentru istoricii unguri realitatea nobilimii românești din Ungaria și integrarea lui Iancu în ansamblul acestei nobilimi.

Indiferent de abordările istoriografice, Iancu de Hunedoara rămâne un erou al ambelor popoare, român și maghiar, care nu trebuie să îl împartă, ci să îi cinstească memoria. Mormântul lui Iancu din catedrala episcopală catolică din Alba Iulia trebuie să fie un loc de pelerinaj atât pentru unguri, cât și pentru români, pentru că Iancu este un simbol al istoriei românilor și al istoriei ungurilor, în egală măsură.

Surse

Lectiadeistorie, historia.ro