64 de ani de când ne-au spălat onoarea

Ceea ce facem în timpul vieţii se propagă în eternitate. Iar acolo, între tineri care stau ghemuiţi pe cimentul rece şi cântă „Ave Maria”, nu mai încape nicio îndoială că e aşa. Pentru unii 29 August e zi de Sărbătoare, pentru alţii, de post. Pentru Maramureş şi Sighet e şi una şi alta. E un fel de zi a demnităţii naţionale.

An de an, la Sighet, în această zi, ajung la memorial nişte tineri care parcurg pe jos drumul din Bădăcinul lui Iuliu Maniu. O săptămână prin praf, gropi, căldură sau ploi, ca să cinstească memoria înaintaşilor. În urmă cu 64 de ani, tot aici, pe poarta grea, de fier, a închisorii Sighet, intrau 18 tineri. Cântând şi având conştiinţa că lanţurile în care unii vor muri, alţii îşi vor petrece toată tinereţea şi care le va lăsa răni adânci pe trup şi suflet reprezintă singura cale posibilă.

Era lotul Vişovan, „botezat” după numele profesorului Aurel Vişovan. Dintre ei, astăzi mai trăiesc 5: Ioan Ilban, Nistor Man, Petru Codrea, Ioan Dunca şi Grigore Hotico. Restul s-au prăpădit în temniţele comuniste sau în temniţa mai mare, numită România.

E ca în povestea părintelui Adrian Făgeţeanu. În evul mediu, cei care câştigau o bătălie le scoteau ochii celor învinşi. Lăsau însă, de fiecare dată, câţiva, pentru ca să poată spune acasă ce s-a întâmplat.

Pentru că nu sunt nedreptăţi care să nu strige şi suferinţe care să moară pe veci, Dumnezeu i-a lăsat pe ei, câţiva, în viaţă, ca să ne spună cum au învins, înfrânţi fiind, războiul cu laşitatea, trădarea şi minciuna. Şi că, într-adevăr, ceea ce facem în timpul vieţii se propagă în eternitate. Numai că eternitatea nu va înregistra „micismele” noastre. Nici comodităţile, nici egoismul, nici huzurul, nici răfăţurile. Nici zilele în care am avut grijă să ne fie nouă bine.

Eternitatea păstrează numai zilele dăruite altora. Jerfta. Eroismul. Curajul. Credinţa. Restul e deşertăciune.

De la Securitate, pe 29 august 1948, tinerii au ajuns la închisoarea Sighet, pe atunci închisoare de “hoţi”. Întâi, câte doi în celulă, apoi, din noiembrie, au fost băgaţi toţi 18 în aceeaşi celulă 74, să nu moară de frig. În jur, erau doar două vase specifice unei celule. Apoi, au apărut nişte paturi, câte unul pentru doi deţinuti. Şi atât. Geamurile erau sparte, gratiile dungau un cer vânăt de frig şi ploaie. Iar terciul... Terciul dezgustător de atunci li s-a părut bun după ce au ajuns în alte „iaduri” comuniste. Acum, toţi spun că cele câteva luni petrecute împreună în celula 74 au fost cele mai puţin rele din infernul care a urmat. Directorul închisorii era civil, gardienii nu deprinseseră încă metodele de tortură, iar foamea, frigul şi nedreptatea erau mai uşor de învins împreună.

În cartea lui Marius Vişovan, Gheorghe Bulacu mărturisea: „În celula 74 am dormit câte doi într-un pat. Condiţiile erau tot proaste, dar faptul că eram toţi împreună a generat un entuziasm de nedescris. Am reluat, practic, viaţa de şcoală, învăţam fiecare din ce predau ceilalţi: Aurel Vişovan ne preda limba italiană, alţii, matematici, istorie sau relatau conţinutul unor cărţi pe care le citiseră”. Din decembrie, regimul a devenit mai dur: trezirea era obligatorie la 5, geamurile au fost acoperite cu obloane, ziua, deţinuţii nu aveau voie să se întindă, li s-a interzis să cânte sau să vorbeasca cu voce tare”. Ion Ilban îşi aminteşte că, la un moment dat, cântau „Doina”, pe versurile lui Eminescu. Gardianul i-a auzit, a deschis uşa şi s-a răstit: „Ce cântaţi, măi?”. Vişovan a avut inspiraţia să răspundă: „Cântăm Doina lui Eminovici, poetul României proletare”. Auzind un nume cu rezonanţă rusească, gardianul s-a domolit.