62 de ani de la moartea „Sfinxului de la Bădăcin”

În urmă cu 62 de ani, în temniţa comunistă de la Sighetu Marmaţiei, marele om politic Iuliu Maniu trecea în nefiinţă, trupul său fiind îngropat într-o groapă, nedescoperită nici astăzi, din Cimitirul Săracilor. Momentul comemorativ a fost evocat de preşedintele Klaus Iohannis, printr-un mesaj postat pe pagina sa de Facebook.

În urmă cu 62 de ani, într-o noapte geroasă, cădea o veste groaznică peste deţinuţii închisorii Sighet: „s-a stins becul la celula doi”. Un mesaj comunicat prin morse, o linişte de mormânt şi trupul unuia dintre cei mai mari bărbaţi de stat, aruncat într-un sac şi tras pe treptele închisorii. Capul îi sălta la fiecare treaptă parcursă. Se spune chiar că i-au fost rupte picioarele pentru ca trupul lui înalt să poată încăpea în sacul morţilor. Era sfârşitul unui om politic condamnat doar pentru crezurile sale la muncă silnică pe viaţă.

Născut la Bădăcin, în Sălaj, Iuliu Maniu a fost în trei rânduri premier al României în perioada interbelică şi preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc. Din înfăptuitor al Marii Uniri, a fost transformat de comunişti în „trădător de ţară”. A fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, pentru închipuite infracţiuni de trădare naţională, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la trădare prin necredinţă, instigare la trecerea frauduloasă a frontierei.

În 12 noiembrie, Iuliu Maniu a fost trimis la închisoarea din Galaţi, după care a fost transportat la penitenciarul din Sighet. După şase ani de detenţie, starea de sănătate a lui Iuliu Maniu s-a deteriorat foarte grav. În ianuarie 1953, după ce împlinise 80 de ani, situaţia lui Maniu s-a înrăutăţit, iar în februarie a intrat în agonie. Nu i s-a dat nicio îngrijire, doar un sanitar mai venea, observa şi întreba simptomele, ca să mai apară după câteva ore, până când şi-a dat sufletul. Trupul său a fost înmormântat undeva în Cimitirul Săracilor sau unii spun că în Giuleşţi.

Au existat mai multe tentative de identificare a trupului lui Iuliu Maniu. Una, înainte de ’89, în 1971, de către un nepot a lui Iuliu Maniu. A doua, în 2006, de către Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului. Ambele s-au soldat cu eşec. Fostul comandant al penitenciarului de la Sighet, torţionarul Vasile Ciolpan, a decedat demult, iar, în timpul vieţii nimeni nu a îndrăznit să-l întrebe unde l-a aruncat pe Maniu.

În dimineaţa zilei de 14 iulie 1947, la orele 6.30, un grup de fruntaşi naţional-ţărănişti este surprins de autorităţile comuniste pe câmpul de la Tămădău, localitate situată la 46 de km de capitală, în timp ce încerca să se îmbarce în două avioane I.A.R.-39, cu scopul de a fugi peste graniţă. Din grup făceau parte: Ion Mihalache, vicepreşedinte PNŢ, cu soţia, Nicolae Penescu, secretar general PNŢ, cu soţia, Nicolae Carandino, directorul ziarului „Dreptatea”, cu soţia, Ilie Lazăr, doctorul Constantin Gafenco, inginerul Gheorghe Popescu, Dumitru şi Eugen Borcea.

Proiectul fugii peste graniţă fusese pus la punct încă din 6 iulie, când Grigore Gafencu, prin fiul fruntaşului ţărănist Emil Haţieganu, a comunicat posibilitatea fugii în Occident cu două avioane I.A.R. Destinaţia finală urma să fie Marea Britanie, pentru a-i informa pe oficialii din statele occidentale despre ceea ce se petrecea cu adevărat în ţară.

Pentru Iuliu Maniu, faptul era „o datorie morală”, dar, considerându-se „prea bătrân”, a refuzat să plece, lăsându-şi mai tinerii colegi să ducă la îndeplinire misiunea. Ei urmau să fie ajutaţi de aviatorii Lustig Romulus şi Gheorghe Preda şi de şoferii Aurel Popa şi Petre Rusu.

Toţi cei 14 au fost arestaţi şi duşi într-o carceră a Ministerului de Interne. Înscenarea de la Tămădău a fost etichetată drept act de trădare naţională şi transformată într-un caz politic major.

La 19 iulie 1947, Adunarea Deputaţilor a ridicat imunitatea parlamentară a demnitarilor naţional-ţărănişti, pentru a putea fi arestaţi.

S-a interzis activitatea ziarului „Dreptatea”, oficiosul PNŢ, iar Iuliu Maniu, împreună cu întreaga conducere a partidului, au fost arestaţi.

La 30 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri s-a decis dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc. În aceeaşi zi a fost convocată Adunarea, în cadrul căreia, pe baza unui raport întocmit de Teohari Georgescu, s-a aprobat lichidarea PNŢ, cu 294 de voturi pentru şi unul împotrivă.

Înscenarea judiciară împotriva PNŢ are loc între 29 octombrie/11 noiembrie 1947, când Iuliu Maniu, pe atunci în vârstă de 75 de ani, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, transformată în temniţă grea pe viaţă şi degradare civică pe 10 ani, confiscarea averii şi plata sumei de 50.000 de lei, cheltuieli de judecată.

Maniu a murit pe 3 februarie 1953 în închisoarea comunistă de la Sighet, la vârsta de 81 de ani. Ion Mihalache a fost deţinut într-o celulă izolată până la sfârşitul vieţii, iar Ovidiu Borcea a fost asasinat. Nicolae Penescu, ministru de Interne în guvernul Rădescu, a fost eliberat în 1964 şi a putut emigra în Franţa, permisiune ce i s-a acordat ca un gest de curtoazie faţă de generalul Charles de Gaulle, preşedintele francez, care va face o vizită în 1968 în România.

Partidul Naţional Liberal a avut aceeaşi soartă ca şi aliatul său. Deşi dizolvarea lui s-a produs printr-un act de autodecizie, liderii acestui partid au umplut lagărele şi temniţele comuniste.

„Aduc un omagiu recunoscător amintirii lui Iuliu Maniu, de la a cărui moarte se împlinesc 62 de ani. Prin acţiunile politice şi conduita sa publică, Maniu a onorat viaţa politică românească şi a făcut cinste naţiunii române. Lupta lui pentru valorile democratice l-a făcut incomod şi indezirabil pentru regimul comunist, care l-a închis în chinuitoarea temniţă de la Sighet unde a şi decedat. Învăţătura de căpătâi pe care ne-a lăsat-o Iuliu Maniu este că trebuie să avem încredere în democraţie, în reguli şi instituţii puternice, care să apere cea mai importantă valoare: libertatea”.

Klaus Iohannis, preşedintele României

 

 

… avem întâi nevoie de oameni de caracter şi oneşti şi numai pe urmă de oameni pricepuţi în conducerea treburilor publice; între un hoţ fără caracter, dar priceput şi între un om cinstit, dar mai puţin priceput, eu am preferat toată viaţa pe acesta din urmă. Astfel de oameni sunt mai de nădejde decât secăturile obraznice cărora nu le sticlesc ochii decât după afaceri…”

Iuliu Maniu