6 Mai: Începutul bătăliei de la Abrud dintre trupele maghiare și moții din Munții Apuseni, conduși de Avram Iancu.

La 6 mai 1849, a început Bătălia de la Abrud, bătălie în care trupele maghiare conduse de maiorul Hatvani sunt înfrânte de către moții conduși de Avram Iancu. La această confruntare s-a ajuns deoarece, odată cu anul revoluționar 1848, mai multe popoare din Europa au pornit ample revoluții pentru dreptate socială și libertate națională, printre care și românii din Transilvania. Desigur, acest lucru nu era pe placul ungurilor care nu erau de acord ca și românii sa aibă aceste drepturi, fapt pentru care au pornit un război contra românilor transilvăneni. Numai că, în primăvara anului 1849, amenințat de spectrul invaziei trupelor țariste ce preconiza înfrângerea revoluției maghiare, guvernul de la Budapesta dorea lichidarea rapidă a rezistenței românilor din Transilvania. Astfel, începând cu luna aprilie a anului 1849, trupele maghiare au pornit asediul asupra cetății din Alba Iulia, cetate care pe lângă cea a Devei, dar și a Timișoarei, continua să reziste în fața ungurilor. Foarte curând a devenit evident faptul că atâta timp cât Munții Apuseni sunt controlați de români, asediul cetății Alba Iulia este inutil, deoarece un mare număr de soldați maghiari vor fi blocați în această zonă. Ca urmare, pentru degajarea forțelor militare necesare la asediul cetății de la Alba Iulia, guvernul maghiar a dispus ca rezistența românilor din Munții Apuseni să fie lichidată prin orice mijloace. Astfel că, la 6 mai 1849, o importantă forță militară maghiară condusă de maiorul Imre Hatvani, a atacat prin surprindere orașul Abrud, dar va suferi o gravă înfrângere în fața moților conduși de Avram Iancu, însăși maiorul Hatvani reușind să scape cu viaţă doar prin fugă și însoţit doar de câțiva din oamenii săi. După pierderea bătăliei, comandantul maghiar Hatvani a promis că va reveni în oraș pentru a se răzbuna și de aceea el se va deplasa în orașul Brad, unde va începe imediat pregătirile pentru o nouă luptă împotriva românilor. Numai că și cea de-a doua bătălie de la Abrud, desfășurată între 18-19 mai 1849, s-a terminat tot cu înfrângerea trupelor maghiare, trupe care au fost nevoite din nou să abandoneze orașul. După această a doua luptă, pericolul ocupării centrului Munților Apuseni de către maghiari a fost pe moment înlăturat, însă românii au pierdut câțiva conducători de valoare, printre care pe prefectul Petru Dobra, ce a fost ucis de maghiari la Abrud şi pe prefectul Ioan Buteanu, capturat şi dus la maiorul Hatvani, care l-a spânzurat, pentru a se răzbuna pentru înfrângerea suferită în fața românilor.

Sursa: Lecția de istorie

Ioan Buteanu - fiu al Maramureșului și martir al instituției numită Neamul Românesc

                                                                                                                         Dr. Ilie Gherheș

În secolul al XIX-lea, secol numit de către învățatul german Leopold von Ranke „secolul naționalităților”, fruntașilor români de pretutindeni le-a fost dat să fie contemporani în destin cu congenerii lor europeni. Unul dintre „fericiții” acestor sublime, dar dramatice, timpuri a fost Ioan Buteanu, fiu al Maramureșului (după unii s-ar fi născut la Șomcuta Mare, după alții la Sighet), oricum predestinat parcă a deveni, grație destinului său, nesimilar cu al niciunuia dintre contemporani, un martir al neamului românesc care, și prin el, își alegea fiii cei mai vrednici, sacrificându-i pe altarul Muzei Clio, întru buna orânduire a nației lor.

Rămas orfan de mamă la 12 ani, i s-a prezumat să rămână și orfan de neam; tatăl său fiind jurat comitatens la Sighet, s-a recăsătorit cu o unguroaică șovină, care i-a interzis copilului orice apropiere de limba mamei sale naturale, încercând să-i croiască un viitor de renegat așa cum deja tatăl său devenise, fie și parțial.  

Trimis la școală la Carei, a avut surpriza să întâlnească un profesor de istorie care, vorbindu-i despre virtuțile românilor și dacilor, l-a fascinat pe puiul de român, care nu s-a putut abține și l-a întrebat pe respectivul profesor despre urmașii acelor nobile neamuri străvechi?! Profesorul a găsit de cuviință să-l indice chiar pe învățăcel, ca fiind moștenitorul de drept. Acesta a fost momentul care i-a schimbat total viața lui Ioan Buteanu, hotărându-se să-și aprofundeze cunoștințele despre neamul său. Mărturisindu-i intenția tatălui său, acesta, sfătuit de consoartă, a hotărât să-l îndepărteze cât mai mult pe copil de mediul valah, transferându-l la o școală din Zagreb (Croația). Dimpotrivă, adolescentul bolnav de „boala românismului” a fost însuflețit de mișcarea națională croată, îndârjindu-se și mai mult în afirmarea romanității sale.

Sfătuit de către profesorul Ioan Rusu de la Blaj, a urmat studii de drept la Budapesta, apoi s-a întors la Sighet pentru a practica avocatura. Datorită propagandei naționale pe care o făcea, a fost arestat de două ori în doi ani și i s-a interzis să profeseze în capitala comitatului.

Dezmoștenit de către tatăl său, Ioan Buteanu a plecat la Abrud unde s-a dedicat cauzei naționale, fiind ales în Comitetul Național condus de episcopul Andrei Șaguna. A participat la adunările naționale de la Cluj (28 martie 1848), Abrud (3 martie 1848) și Câmpeni (5 aprilie 1848), iar la adunarea de la Blaj din 3 mai 1848, Ioan Buteanu a propus, de dragul limbii române, „libertate națională sau moarte”.

Dedicându-se până la sacrificiul suprem cauzei naționale, în calitate de prefect al Zarandului, Ioan Buteanu a luat parte la negocierile româno-maghiare, mediate de către prefectul Petru Dobra și a căzut victimă vicleniei lui Lajos Kossuth, pusă în aplicare de către maiorii Csute și Hatvany. A fost prizonier la Abrud, băgat în fiare și a fost târât, legat de un tun, până la Brad, suferind batjocură și umilință de martir. La 23 mai 1849 a fost spânzurat de către mr. Hatvany, în satul Iosășel.

La 10 septembrie 1869, a fost reînhumat la Gurahonț; memoria revoluționarului român fiind cinstită în slujba a 12 preoți ortodocși și greco-catolici, precum și a unor foști tovarăși de luptă, între care Avram Iancu, deja bolnav, „un sacrificiu viu al națiunii române”.

Smulgându-se din brațele „culturii maghiare și înotând împotriva curentului renegării”, Ioan Buteanu a ales să fie român, asumându-și un destin de martir, urmându-și menirea întru naționalitate până la sacrificiul suprem, refuzând să accepte teoriile la modă, cum că românii ardeleni ar fi un popor fără soartă, menit asimilării.

Nobili în recunoștința lor față de înaintași, românii maramureșeni, prin unul dintre cei mai tragici reprezentanți ai lor - prof. Ioan Bilțiu-Dăncuș - au inițiat în anul 1934 o acțiune care urma să se finalizeze cu ridicarea unui bust închinat lui Ioan Buteanu.

La 23 mai 1999, adică la 150 de ani de la tragicul sfârșit al celui care a fost Ioan Buteanu (1821 - 1849), în Piața 1 Decembrie 1918 din Sighetul Marmației, a fost dezvelit bustul martirului pașoptist. Turnat în bronz, operă a sculptorului Mihai Borodi, bustul are o înălțime de 80 cm, lățimea de 60 cm, iar adâncimea de 40 cm.

Amplasată într-un ansamblu arhitectural primenitor spiritual, statuia îl îmbie pe cel care o privește la meditație și aducere-aminte, la admirație istorică. Pentru realizarea ei, nepărtinitori fiind, se cuvine să elogiem efortul domnului Vasile Iuga, președintele Societății Culturale „Pro Maramureș” Dragoș Vodă.