6 IULIE. Atestarea documentară a Unirii din anul 1600 înfăptuită de voievodul Mihai Viteazul

Într-un hrisov editat la București și datat la 6 iulie 1600, Mihai Viteazul este intitulat „domn al Munteniei, Ardealului şi toată Ţara Moldovei”, prin această titulatură confirmându-se și documentar, prima unire politică a celor trei ţări româneşti din anul 1600, unire înfăptuită de marele voievod Mihai Viteazul. „De facto”, unirea celor trei ţări române era înfăptuită încă din luna mai a anului 1600, după ce Mihai l-a alungat de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, cel care era devotat polonezilor și care favorizase practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta Alianţă.

Încă de la venirea sa la domnie, în septembrie 1593, Ma­rele domn vizează realizarea celor două mari idealuri: Independenţa şi Unirea. Pentru înfăptuirea lor îşi va stabili cu luciditate obiectivele şi priorităţile.
Într-o primă etapă va urmări câştigarea neatârnării faţă de Poarta Otomană. Cu clarviziunea unui diplomat şi strateg iscusit, el îşi întăreşte alianţele cu vecinii, în primul rând cu Aron Vodă, domnul Moldovei şi cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, după care va adera la alianţa antiotomană „Liga Sfântă”. Lupta începe. Cu toată rezistenţa opusă, cei peste 100.000 de ostaşi turci reuşesc să treacă Dunărea şi la Călugăreni, pe 23 august 1595, domnitorul obţine o victorie pe care Nicolae Bălcescu o carac­terizează ca „fiind briliantul cel mai strălucit al cununei gloriei româneşti”.
După ce turcii sunt alungaţi, Mihai îşi concentrează eforturile pentru a realiza cel de-al doilea mare vis. Unirea, în condiţiile în care era înconjurat doar de adversari: în Transilvania, principele Andrei Bathory, favorabil unei alianţe cu turcii şi interpret al intereselor Poloniei, iar în Moldova Ieremia Movilă, devenit domn cu ajutorul marii nobilimi poloneze şi care vroia scaunul Ţării Româneşti pentru fratele său Simion Movilă.
În acest context, Mihai porneşte la îndeplinirea marelui ideal al uni­tăţii româneşti. După victoria de la Şelimbăr, Marele domn intră în Alba Iulia cu mare triumf, la 1 noiembrie 1599. Era primul act al Unirii. Învingându-l pe Andrei Bathory, Mihai ştia însă că hotarele Daciei străbune nu se opreau la Carpaţi.
La 24 aprilie 1600, domnul pleacă din Alba Iulia, îndreptându-se spre Moldova. La 4 mai ajunge lângă Trotuş şi aici are loc celebra scenă povestită de Bălcescu, după care „moldovenii nu stătură mult în cumpănă, într-o clipă 15.000 dintr-înşii punându-şi cuşmele în vârful lăncilor, cu mare strigare de bucurie trecură în tabăra lui Mihai”.
Se înfăptuia, astfel, prima Unire politică a celor trei ţări româneşti, în hotarele ce reuneau, în cea mai mare parte, teritoriul vechii Dacii, deziderat major şi aspiraţie se­culară a poporului nostru. Toate actele pe care le-a săvârşit la Alba Iulia şi la Iaşi indicau una şi aceeaşi preocupare: de a întări unitatea celor trei Ţări Româneşti şi de a reda poporului român măreţia pe care a avut-o în vremea vechii Dacii. De aici, din Iaşi, emite cel dintâi act şi bate cea dintâi me­dalie, care-l înfăţişează ca „Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.
La 6 iulie 1600, în punctul cel mai înalt al destinului său, Mihai îşi confecţiona binecunoscuta pecete pe care figurează cele trei ţări române surori. Din acest motiv, el este considerat de istoriografia românească primul unificator al poporului român şi erou naţional.
„În timpul acesta se poate vedea că n-am cruţat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici însăşi viaţa mea, ci am purtat războiul aşa de mult timp singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortăreţe, nici castele, nici oraşe, nici cel puţin o casă de piatră unde să mă pot retrage… Nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele şi cu cheltuieli uriaşe la creştinătate, nefiind cunoscut de nimeni şi nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam”.
Mihai îşi îngrijora nu numai duş­manii, ci şi aliaţii. Dacă spada sa fusese de folos Habsburgilor spre a redobândi Transilvania, era improbabil ca, după victorie, Mihai să fi fost dispus să le-o cedeze. Asasinarea lui pe Câmpia Turzii, la 9/19 august 1601, răspundea perfect scopurilor imperiale. Nu de un egal căruia să-i sporească pu­terea avea împăratul nevoie, ci de o unealtă de care, după folosinţă, să te poţi dispensa.
Pieirea marelui domn impune cel puţin două întrebări. Era pregătită societatea românească pentru a înfăptui, în sens unificator, acţiunea politică şi militară a lui Mihai? Erau dispuse puterile creştine vecine să accepte, într-o zonă în care se interferau atâtea interese opuse, un stat independent care ar fi putut modifica, într-un mod nou, imprevizibil, vechile raporturi de forţe?
Peste toate posibilele răspunsuri, figura tragică a lui Mihai a in­fluenţat decisiv istoria românilor, gândul său cuprinzător şi fapta sa temerară au impus un model şi au inaugurat o epocă.

După realizarea Unirii, Mihai ia o serie de măsuri și anume, adoptă aceeași stemă pentru toate teritoriile românești, construiește biserica ortodoxă la Alba Iulia și numește ca mitropolit al Transilvaniei pe starețul Ioan de la Prislop.

De asemenea, acordă anumite înlesniri preoților şi iobagilor români din Transilvania, face însemnate comenzi de armament în străi­nătate pentru modernizarea oștirii și restructurează instituțiile tradi­ționale în consens cu obiectivele politice şi cerințele militare ale epocii. În fruntea țării, Mihai a pus oameni de nădejde, potriviţi locului şi momentului, dar a ştiut să-şi apropie masele largi populare, fără al căror aport nu şi-ar fi putut atinge obiectivul major, acela de a uni cele trei țări române. Și chiar dacă nu a reușit pentru mult timp să consolideze unirea, chiar dacă lucrarea sa politică s-a destrămat destul de repede datorită intereselor meschine ale marilor puteri, faptele marelui voievod au rămas adânc întipărite în istoria poporului român, ca simbol al luptei sale pentru unitate şi libertate națională.

Forțat să ia calea pribegiei, Mihai se îndreaptă spre Praga, pentru a solicita ajutor de la împăratul Rudolf al II-lea. Călătoria a fost lungă și anevoioasă (voievodul și însoțitorii săi fiind atacați de mai multe ori, mai ales în Transilvania), trecând prin Deva, Lipova, Oradea, Debrețin, Tokaj, Pojon și Viena. A ajuns la Viena, împreună cu cei 40 de însoțitori care îi mai rămăseseră, la 2 ianuarie 1601, unde a fost primit de arhiducele Matthias (viitorul împărat Matia I), care i-a înlesnit primirea la Curtea Imperială de la Praga. Mihai Viteazul a ajuns la Praga pe 23 februarie 1601, fiind primit în audiență la împărat pe 14 martie.
Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe voievodul român.
Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a teritoriilor românești. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul român îl îndepărtează pe Sigismund Bathory din Transilvania. Continuă prin a recupera Țara Românească gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești, perspectivă ce nu convenea împăratului habsburgic, Rudolf al II-lea. Se pune la cale înlăturarea fizică a domnitorului român, și la 9/19 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul este ucis de un detașament de mercenari în frunte cu ofițerul valon Iacob (Jacques) de Beauri, trimis de
generalul Giorgio Basta. Uciderea lui Mihai este astfel relatată de Dionisie Fotino: „Între Basta și Mihai s-a rădicat o gelozie care a ajuns la dușmănie. Basta, după ce a pârât pe Mihai că avea înțelegeri secrete cu turcii, a hotărât ca să-l și aresteze; deci trimițând să-l poftească la consiliu și Mihai nevoind a veni, a poruncit la câțiva nemți ca să înconjoare cortul său, și să-l prinză viu sau să-l omoare. Mihai Vodă văzându-se astfel surprins a scos sabia și a rănit pe unul din sbirii lui Basta, dar un altul străpungându-l cu sulița în pântece, l-a trântit la pământ și i-a tăiat capul. Această ucidere infamă a lui Mihai Vodă nu fu aprobată de nimene la curtea împăratului Rodolf”.
Trupul lui Mihai a fost aruncat apoi în câmpia Cristișului, pentru ca ostașii săi să vadă că a pierit căpitanul lor. Pe mormântul lui Mihai Viteazul din Turda s-a cons­truit un obelisc, închinat lui Mihai.
Capul său este luat de Turturea paharnicul, unul dintre căpitanii voievodului, adus în Țara Românească și înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă osemintele părintelui său, Pătrașcu-Vodă.
Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu este scris: „Aici zace cinstitul și răposatul capu al creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”.
Miron Costin a scris în cronica sa următorul comentariu, după ce a relatat uciderea lui Mihai: „Și așea s-au plătitu lui Mihai Vodă slujbele
ce-au făcutu nemților”. Abia generația pașoptistă, angajată în lupta pentru crearea statului național român, îl va recunoaște pe Mihai Viteazul ca pe un ilustru predecesor.


Surse: wikipedia, paginadeistorie, rador.ro

„În timpul acesta se poate vedea că n-am cruţat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici însăşi viaţa mea, ci am purtat războiul aşa de mult timp singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortăreţe, nici castele, nici oraşe, nici cel puţin o casă de piatră unde să mă pot retrage… Nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele şi cu cheltuieli uriaşe la creştinătate, nefiind cunoscut de nimeni şi nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam”.