5 Octombrie. Moartea părintelui profesor Dumitru Stăniloae

I La 5 octombrie 1993, a murit la București părintele profesor Dumitru Stăniloae, considerat unul dintre cei mai importanți teologi ortodocși şi gânditori creștini din lume.
Trebuie amintit că părintele Dumitru Stăniloaie s-a născut la 29 noiembrie 1903, la Vlădeni, astăzi în județul Brașov, ca ultimul dintre cei cinci copii ai lui Irimie și Rebecăi Stăniloae. A urmat studiile primare în localitatea natală, apoi cele secundare la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, și cele superioare la Facultatea de Litere a Universității din București, apoi la Facultatea de Teologie din Cernăuți, unde a obținut doctoratul în anul 1928. A fost trimis de mitropolitul Nicolae Bălan la Facultățile de Teologie din Atena, München și Berlin pentru a se specializa în dogmă și istorie bisericească și a efectuat călătorii de studii și documentare la Paris și Belgrad. După reîntoarcerea în țară, părintele Stăniloae a ocupat funcția de profesor de dogmatică la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu.

În anul 1936, a fost numit rector al Academiei Teologice , ocupând această funcție până în anul 1946, când a fost revocat de către regimul comunist. În anul 1947, a fost transferat la Facultatea de Teologie din București, la Catedra de Ascetică și Mistică, iar un an mai târziu, odată cu transformarea Facultății în Institut Teologic, Dumitru Stăniloae a fost încadrat ca profesor la catedra de Teologie Dogmatică și Simbolică. În septembrie 1958, odată cu noul val de arestări, părintele Stăniloaie a fost reținut de Securitate alături de alți membri ai mișcării Rugul Aprins, un grup de intelectuali laici și monahi care își propunea păstrarea valorilor ortodoxe și a dreptei credințe în vremurile ateismului comunist. În luna februarie a anului 1959, a fost judecat și dus la penitenciarul Aiud, unde a fost ținut luni întregi în regim strict de izolare. A fost eliberat în anul 1963 și a lucrat ca funcționar la registratura Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ulterior reluându-și postul la catedra de dogmatică de la Institutul Teologic din București.

În 1968, este invitat la Freiburg și Heidelberg, de către profesorul Paul Miron, pentru a susține conferințe, apoi la Oxford și la Vatican. Este numit „Doctor Honoris Causa” al Institutului Ortodox Saint Serge din Paris în 1981, iar un an mai târziu este premiat la Londra cu distincția onorifică „Crucea Sfântului Augustin din Canterbury”, pentru merite teologice și creștinești.

Este considerat unul dintre auto­ritățile proeminente ale teologiei europene ca fiind cel mai mare teolog român din secolul XX, tot el fiind cel care a lucrat vreme de 45 de ani la traducerea în limba română a lucrării „Filocalia” o monumentală culegere de texte din scrierile pustnicilor, monahilor și a clericilor ortodocși din secolele IV - XV, lucrare ce are nu mai puțin de 12 volume.
Preotul Dumitru Stăniloaie este considerat unul dintre cei mai importanți teologi europeni ai secolului XX.

A fost rector al Academiei Teologice din Sibiu și profesor la Catedra de Ascetică și Mistică a Facultății de Teologie din Bucu­rești, a tradus cele douăsprezece vo-lume ale Filocaliei în limba română, dar, dincolo de aceste reușite profesionale, a rămas, în ciuda împrejurărilor potrivnice, un om bun, blând, care nu se abătea de la convingerile sale. El chiar trăia credința, nu doar o predica de la altar, iar Lidia, fiica lui, povestea că Dumitru Stăniloaie s-a numărat printre cei cărora zicala „Să faci ce zice popa, nu ce face el” nu i se potrivea. A fost arestat în 1959 pentru participarea la întâlnirile grupului „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim și a fost condamnat la cinci ani de închisoare. Dumitru Stăniloaie a continuat să țină prelegeri de teologie, cu aceeași credință și cu același har, în închisoarea din Aiud.
„În loc să fi fost şi eu cuminte, să dau măcar aparențele că aprob regimul, m-am atașat acestui grup (Rugul Aprins). Ne adunam la Mănăstirea Antim, țineam con­ferințe, ne adunam în casa lui Alexandru Mironescu, al unuia Joja care era frate cu Atanasie Joja, ambasadorul României la ONU, trimis de regimul comunist. Nu mi-am dat seama că acesta este un pericol. Ne întâlneam, discutam lucruri religioase, regretam că este persecutată credința, țineam con­ferințe în care apăram credința, într-o sală la Mănăstirea Antim, şi asta a continuat să mărească bănuiala susținută asupra mea şi după vreo câțiva ani, tot grupul nostru a fost arestat, vreo șaisprezece persoane”.
Prin Sentinţa nr. 125 din 8 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar București, părintele Stăniloae a fost condamnat la 5 ani muncă silnică, pentru infracțiunea de „uneltire contra ordinii sociale”.

A cunoscut penitenciarele de la Jilava (noiembrie 1958 şi octombrie 1960) şi Aiud (mai 1959 şi martie 1962). O mărturie prețioasă despre perioada detenției părintelui Stăniloae în Aiud avem de la Liviu Brânzaș: „Numele părintelui Stăniloae mi-a izbit timpanul cu rezonanța unui tunet. Acum câțiva ani, când a sosit vestea că părintele Stăniloae a fost arestat și condamnat și că se află la Aiud, a fost o mare emoție în toată închisoarea. Marele teolog român în lanțuri! Pătimește împreună cu cei mai hotărâți creștini care se împotriviseră fiarei apocaliptice! Prin 1960, când eram în celulă cu Daniel Roman și Mircea Dumitrescu, am aflat că părintele profesor este într-o celulă la parter, cu niște țărani. Atunci le-am spus celor doi prieteni cât de mult doream să ajung în aceeași celulă cu părintele Stăniloae. Acum, dorința mea s-a împlinit. Ce bucurie pentru mine! Inima îmi bate cu putere. Este neîndoielnic că Dumnezeu a auzit dorința mea fierbinte și a rânduit împlinirea ei în chiar ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel. [...] Marea mea bucurie este că părintele Stăniloae este repartizat la [celula] 322, unde sunt și eu. [...] Eu mă îndrept spre părintele Stăniloae, care rămâne ultimul și îi spun: Sărut dreapta, Preacucernice Părinte, sunt Liviu Brânzaș, fost elev la Liceul
«Samuil Vulcan», din Beiuș, și mă bucur foarte mult că am ajuns cu dumneavoastră, căci vreau să urmez Teologia. Părintele îmi întinde mâna, zâmbind cu bunătate. Se reflectă pe chipul lui bucuria prilejuită de faptul că un tânăr din fundul temniței visează să urmeze Teologia. Mă privește cu încredere și zice: «Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit și a biruit întotdeauna prin credința în Dumnezeu și prin speranța în triumful final al binelui. Așa se va întâmpla acum. Să răbdăm cu tărie și smerenie sufe­rința ce ni s-a dat». Această mărturisire a părintelui suna ca un testament”.

Surse: lecția de istorie,
radioromaniacultural, wikipedia,
martusirtorii.ro, ziarullumina.ro