5 Octombrie: Moartea Părintelui profesor Dumitru Stăniloae

În 5 octombrie 1993, a murit la București, Părintele profesor Dumitru Stăniloae, considerat unul dintre cei mai importanți teologi ortodocși şi gânditori creștini din lume.

Trebuie amintit că Părintele Dumitru Stăniloaie s-a năs­cut în 29 noiembrie 1903 la Vlădeni, astăzi în județul Brașov, ca ultimul dintre cei cinci copii ai lui Irimie și Rebecăi Stăniloae. A urmat studiile primare în localitatea natală, apoi cele secundare la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, și cele superioare la Facultatea de Litere a Universității din București, apoi la Facultatea de Teologie din Cernăuți, unde a obținut doctoratul în anul 1928. A fost trimis de mitropolitul Nicolae Bălan la Facultățile de Teologie din Atena München și Berlin pentru a se specializa în dogmă și istorie bisericească și a efectuat călătorii de studii și documentare la Paris și Belgrad. După reîntoarcerea în țară, Părintele Stăniloae a ocupat funcția de profesor de dogmatică la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu. În anul 1936, a fost numit rector al Academiei Teologice , ocupând această funcție până în anul 1946, când a fost revocat de către regimul comunist. În anul 1947, a fost transferat la Facultatea de Teologie din București, la Catedra de Ascetică și Mistică, iar un an mai târziu, odată cu transformarea Facultății în Institut Teologic, Dumitru Stăniloae a fost încadrat ca profesor la catedra de Teologie Dogmatică și Simbolică. În septembrie 1958, odată cu noul val de arestări, părintele Stăniloaie a fost reținut de Securitate alături de alți membri ai mișcării Rugul Aprins, un grup de intelectuali laici și monahi care își propunea păstrarea valorilor ortodoxe și a dreptei credințe în vremurile ateismului comunist.

În luna februarie a anului 1959, a fost judecat și dus la penitenciarul Aiud, unde a fost ținut luni întregi în regim strict de izolare. A fost eliberat în anul 1963 și a lucrat ca funcționar la registratura Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ulterior reluându-și postul la catedra de dogmatică la Institutul Teologic din București. În 1968, este invitat la Freiburg și Heidelberg, de către profesorul Paul Mi­ron, pentru a susține conferințe, apoi la Oxford și la Vatican. Este numit „Doctor Honoris Causa” al Institutului ortodox Saint Serge din Paris în 1981, iar un an mai târziu este premiat la Londra cu distincția onorifică „Crucea Sf. Augustin din Canterbury”, pentru merite teologice și creștinești. Este considerat unul dintre autoritățile proeminente ale teologiei europene ca fiind cel mai mare teolog român din secolul XX, tot el fiind cel care a lucrat vreme de 45 de ani la traducerea în limba română a lucrării „Filocalia” o monumentală culegere de texte din scrierile
pustnicilor, monahilor și ale clericilor ortodocși din secolele IV - XV, lucrare ce are nu mai puțin de 12 volume.

Intrarea în veșnicie

„În seara zilei de patru octombrie a venit patriarhul împreună cu mitropolitul Daniel al Moldovei şi cu alţi ierarhi şi i-au făcut un maslu. De altfel, Patriarhul mai venise de câteva ori la spital şi portarul fusese teribil de impresionat.
«Nu ştiu cine e internat acolo sus», ne-a spus, fără să ne cunoască. «Trebuie că e cineva foarte mare, de vine Patriarhul la el...»[…]
Pe la ora unsprezece a sunat telefonul. Am știut că se întâmplase ceva, înainte de a răspunde. Da, tata tocmai murise...
Am telefonat imediat părintelui Galeriu. Tata ne spusese că vrea ca părintele Bordaşiu, împreună cu el, să-l spele şi să-l îmbrace, dacă va muri. Este obiceiul la preoți ca tot un preot să îndeplinească acest trist serviciu.
L-am trezit din somn. Ne-am cerut scuze şi l-am rugat să-l anunţe şi pe părintele Bordaşiu, care locuia alături, pentru a veni la spital. […]
Am luat sacoşa cu lucrurile pregătite, odăjdiile, Evanghelia cea nouă, culionul, am găsit un taxi şi ne-am dus la părintele Galeriu, care locuia foarte aproape. Am sunat la uşă: «Părinte, am sosit...»
Am aşteptat în maşină şi, după vreo trei sferturi de oră, am plecat spre spital. Părintele Bordaşiu venea după noi cu maşina proprie, pe care o conducea ca totdeauna doamna, ca să aibă cu ce se întoar­ce acasă.
Tata odihnea în patul lui. Avea un chip liniștit, ca şi cum ar fi dormit. Doar că se micșorase şi mai mult. În tot acest timp, se împuţinase din ce în ce, de la o zi la alta, ca şi cum partea pământească şi-ar fi recunoscut singură slăbiciunea, făcând treptat loc pentru altceva, pentru ceea ce era nemuritor, nepieritor, pentru ceea ce urma să rămână viu[…
În timp ce plângeam sărutându-i fruntea rece, știam că nu-i voi mai auzi niciodată vocea slăbită, că nu voi mai simți niciodată privirea lui iubitoare ațintită asupra mea, că nu voi mai avea niciodată certitudinea că, orice s-ar întâmpla, tata e lângă mine şi, deci, nu mi se poate întâmpla nimic rău.
Da, viaţa se depăna implacabil spre un final ireversibil, nemilos, care începea să devină concret.
Studenții notaseră ultimele lui cuvinte şi ni le-au dat. […]
Aş vrea să precizez un singur lucru. Pretutindeni s-a spus că data morții lui ar fi ziua de marți, 5 octombrie 1993. Este inexact. Tata a murit în jur de ora 11 seara, luni 4 octombrie 1993.
A doua zi dis-de-dimineaţă am telefonat }naltpreasfinţitului Patriarh. Tata ne spusese: «Când am să mor, anunțați imediat pe Patriarh. Patriarhia va organiza înmormântarea».” […]” - Lidia Stă­niloae Io­nescu - Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2010

Temniţa - Catedra de teologie a Părintelui Dumitru Stăniloae

Colonelul Crăciun vorbea celor prezenți cu obișnuitul lui aer plin de importanță. Peste puţin timp, mai apar doi – ultimii. Unul este un tip solid, cu o figură masivă, cu trăsături parcă de tătar, bronzat (adus, probabil, de la muncă în plin soare), contrastând cu paliditatea şi debilitatea majorității celor prezenți.
Celălalt este un om înalt, cu păr cărunt, cu un chip blajin, zâmbind cu sfiiciune. Colonelul Crăciun îi prezintă:
- Domnul Petre Pandrea, marxist de-al nostru, ajuns printre dumneavoastră din cauza unei erori. Dânsul, adaugă Crăciun, arătând spre celălalt, este Părintele Stăniloae.
Numele Părintelui Stăniloae mi-a izbit timpanul cu rezonanța unui tunet. Acum câțiva ani, când a sosit vestea că Părintele Stăniloae a fost arestat şi condamnat şi că se află la Aiud, a fost o mare emoție în toată închisoarea. Marele teolog român în lanțuri! Pătimește împreună cu cei mai hotărâți creștini care se împotriviseră Fiarei apocaliptice! Prin 1960, când eram în celulă cu Daniel Roman şi Mircea Dumitrescu, am aflat că Părintele Profesor este într-o celulă la parter, cu nişte ţărani. Atunci le-am spus celor doi prieteni cât de mult doream să ajung în aceeași celulă cu Părintele Stăniloae. Acum, dorința mea s-a împlinit. Ce bucurie pentru mine! Inima îmi bate cu putere. Este neîndoielnic că Dumnezeu a auzit dorința mea fierbinte şi a rânduit împlinirea ei în chiar ziua Sfinților Apostoli Petru şi Pavel. (...)
După încheierea întâlnirii cu colonelul Crăciun, se face repartizarea pe celule. Întrucât nu pot încăpea toţi într-o celulă, o parte vor rămâne la 321, iar ceilalți vor merge la 322. Marea mea bucurie este că Părintele Stăniloae este repartizat la 322, unde sunt şi eu. El se așază pe partea dreaptă, ultimul rând de paturi suprapuse spre fereastră,
deasupra lui se așază Cristofor Dancu, iar pe patul al treilea, sus, eu. Zic în sinea mea: „La parter, preotul, la etajul întâi, diaconul, iar la etajul al doilea, nepotul clopotarului”. (...)
Vine un gardian şi ne anunţă:
- Toată lumea la plimbare în curte!
Oamenii încep să iasă. Eu mă îndrept spre Părintele Stăniloae care rămâne ultimul şi îi spun:
- Sărut dreapta, Preacucernice Părinte, sunt Liviu Brânzaş, fost elev la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş şi mă bucur foarte mult că am ajuns cu dumneavoastră, căci vreau să urmez teologia.
Părintele îmi întinde mâna, zâmbind cu bunătate. Se reflectă pe chipul lui bucuria prilejuită de faptul că un tânăr din fundul temniței visează să urmeze teologia. Mă privește cu încredere şi zice:
- Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credința în Dumnezeu şi prin speranța în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie sufe­rința ce ni s-a dat.
(Liviu Brânzaş - Raza din catacombă)

La izolare cu Părintele Stăniloae

Bătrânelul despre care am amintit, am aflat repede că este Părintele Stăniloaie (!) Marele teolog, care ne vorbise în fiecare seară. Era slăbit, glasul i se auzea greu şi de aceea când vorbea se făcea linişte desăvârșită. Erau acolo cu noi opt preoți, printre care și un episcop greco-catolic, care-i sorbeau frazele cu respect și religiozitate.
Mai putea fi vorba de foame sau de frig? De suferință sau de neîncredere în puterea credinței? Mai putea fi vorba de răzbunare sau ură? Toate se topeau la glasul blând plin de Duh Sfânt al slăbitului cu trup, în care numai sufletul era uriaş. Cel mai strălucit reprezentant al ortodoxiei își ducea şi el crucea întru slava lui Christos. Era ca un sfânt bizantin rătăcit printre atâția osândiți şi ei apărători ai Bisericii străbune şi ai neamului răstignit de atei.
În condițiile acelea vorba lui era balsam, un neașteptat dar pentru mulțimea de martiri ce aveau să umple cimitirul fără cruci din marginea Aiudului, unde locuitorii orașului aruncau gunoaiele.
Dragostea ce se revărsa din prelegerile sale ne ținea de foame, ne încălzea. Puteam eu, oare (şi nu numai eu) să-l las să spele pe jos cimentul înghețat sau să ducă tineta?! Eram încă în putere la cei 36 de ani și nu mi-aş fi permis o altă atitudine decât cea pe care
mi-o indica educația creștină şi morala legionară.
Am încercat să-i dau cojocelul să-l pună sub dânsul şi m-a refuzat cu o hotărâre a mâinii.
- Nu, dragul meu! Ai pedeapsă mare! Nu te voinici! Păstrează-te cât poţi! Nu se ştie cât vom sta aici; eu ... voia Domnului! Peste câteva zile ne vom întoarce în celular, acolo nu e așa frig ca aici, suntem mai apăraţi.”
(Ilie Tudor -  De sub tăvălug, ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, pp. 71,79-80)

Părintele Stăniloae - conferențiar în zarca Aiudului

La zarcă am stat între oameni așa de buni, ca Părintele Beju, Părintele Grebenea... Profesorul Manu, care era la vreo trei celule mai încolo de noi, făcea lecții de engleză și de istorie a Americii, pe care ni le transmitea și nouă. (...)
Tot acolo, Părintele Stăniloae a ținut odată o conferință despre icoană. Ascultătorii notau pe săpun. Unii notau ceva, alții alt­ceva, ca la urmă să poată reface întregul. Apoi cineva din celula lor a bătut-o prin morse și așa am auzit-o toți. Nicăieri după aceea, citind diferite studii teologice,
n-am mai întâlnit o expunere așa de succintă și esențială.
Părintele spunea că sfântul din icoană este chipul lui Dumnezeu, dar un chip al lui Dumnezeu nu întunecat, ca al nostru, ci luminos. Deci, când noi ne închinăm sfântului, ne închinăm de fapt chipului lui Dumnezeu din el. Și orice s-ar întâmpla cu icoana - dacă arde, de pildă - chipul lui Dumnezeu rămâne în ea intact. Nu mai țin minte exact, însă a fost ceva extraordinar... Părintele nu ținea numai conferințe religioase. Odată, vorbind despre doctrine, a afirmat că mai ușor îi poți converti la credință pe comuniști decât pe liber-cugetători, pentru că ei cred cel puțin în existența materiei și, deci, nu trebuie să facă decât un singur pas. Pe când liber-cugetătorii nu cred nici în materie, nici în duh. Aici
n-am fost de acord cu Părintele Stăniloae. Nu poți să-i convertești pe comuniști, fiindcă sunt în­drăciți. Și ceilalți sunt îndrăciți, desigur. (...)
Părintele Stăniloae, nu mai vorbesc, era un sfânt.
(Pr. Gheorghe Calciu - Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pp. 68,78)

Surse: lectiadeistorie, https://www.fericiticeiprigoniti.net

„Știți că sfinția sa a stat mai mulți ani în închisoare. Când o delegație a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, din partea comisiei Credință şi Constituție, în frunte cu Lukas Fischer - care a fost douăzeci de ani coordonator al acestei comisii - a venit aici în România, în anii ’60 ai secolului trecut, a întrebat: «Unde este Părintele Dumitru Stăniloae? Noi rămânem aici, în Bucureşti, o săptămână şi dorim să-l vedem». Atunci autoritățile comuniste i-au spus Părintelui Stăniloae: «Moşule, ia ieşi din celulă, că-s nişte occidentali care întreabă de tine». L-au scos din închisoare, iar apoi el s-a întâlnit cu teologii occidentali. Era, spunea Lukas Fischer, o atmosferă foarte emoționantă, dar nici nu puteai să vorbești mult, să întrebi orice, pentru că se aflau tot felul de observatori în jur.
Occidentalii l-au întrebat: «Şi cum a fost?» A răspuns Părintele «Aşa cum este acolo!» ”

PF DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Părintele Stăniloae, om și teolog al rugăciunii.
Mărturia unui discipol”, în Părintele Dumitru Stăniloae în conștiința contemporanilor.
Mărturii, evocări, amintiri, Editura Trinitas, Iași, 2003, pp. 25-38)

„Numai conştiinţa lui Dumnezeu poate întemeia iubirea faţă de om şi numai conştiinţa omului poate întemeia voinţa de veşnicie a omului şi de înaintare în lumina infinită şi eternă a lui Dumnezeu. Numai un Dumnezeu conştient poate preţui pe om şi numai un om conştient poate preţui pe Dumnezeu”.

Dumitru Staniloae