5 Decembrie 1918 la Tîrgu-Lăpuş

În colaborare cu Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş vă prezentăm un inedit text scris de un român din Tg. Lăpuş, patriot adevărat, cu privire la evenimentele ce au avut loc după Marea Unire din 1 Decembrie 1918.

Textul este incredibil, greu de digerat şi face parte din istoria neştiută a acelor zile.

Mulţumim doamnei Lucica Pop, de la Muzeul din Baia Mare, pentru că ne-a pus la dispoziţie această unică broşură.

În urma acestui sângeros eveniment au venit din Dej două comisii: română şi maghiară, pentru a stabili cine au fost instigatorii şi cine a tras primul glonţ. În urma cercetărilor s-a stabilit că ungurii au fost vinovaţii. Principalii vinovaţi în vărsarea de sânge din 5 decembrie 1918 la Tg. Lăpuş, printre care Moldovan Ioska - comandantul gărzii maghiare - au fost prinşi, legaţi şi duşi înapoia unei căruţe până la Dej. Nici unul din ei

n-a fost osândit la moarte sau la temniţă grea, ci la foarte scurt timp au fost eliberaţi. Moldovan Ioska a murit abia în 1963, la Dej, bucurându-se de plină libertate şi egalitate în drepturi, alături de cei pe care i-a chinuit. Ca şi el s-au bucurat şi Demuth Ianos, Cocheş, care de asemenea au murit de curând – cât şi alţi participanţi la masacrul românilor şi care poate mai sunt în viaţă.

În acest timp de puternice frământări, armata română se afla staţionată la linia de marcaj – Bistriţa. Locotenentul Latiş Vasile a părăsit cuibul din Preluca şi a plecat la Dej, unde a alcătuit un memoriu către regele românilor.

Memoriul era scris în creion şi oglindea situaţia gravă a românilor din plasa Lăpuş şi cerea ca armata română să vină şi să elibereze pe locuitorii lăpuşeni. Memoriul a fost luat imediat aşa cum era, de către deputatul Frâncu şi dus personal regelui. Se spune că, apoi, s-a ordonat armatei române trecerea liniei de marcaj şi eliberarea restului din Ardeal.

Peste tot pe unde ajungea armata română se încingeau hore şi răsunau chiote de bucurie fără de margini. De asemenea, se mai spune că grupul militar maghiar, care a lăsat atâta jale în urma lui, a fost surprins de armata română trecând dinspre Băiuţ spre Cavnic şi făcut prizonier.

Evenimentul a trecut, dar au rămas amintirile săpate adânc în inimile urmaşilor şi pe piatra monumentului închinat eroilor din cinci decembrie 1918, monument ce zace aruncat de mâini duşmănoase lângă biserica română din Piaţa Eroilor. Rănile s-au vindecat, dar au rămas cicatricele şi, socot că au preţuire a luptei pentru unirea Transilvaniei cu România a eroilor din cinci decembrie 1918, că ar fi bine să se restaureze monumentul doborât din Tg. Lăpuş.

Pe faţadele monumentului stau scrise cu litere aurite numele mai multor eroi căzuţi (douăzeci şi unul plus unul care a căzut atunci numai rănit – avocatul Titus Ciortea – plus trei eroi care au căzut lângă Arad şi pe Tisa în lupta împotriva fanaticilor nazişti şi hortişti din cel de-al doilea război mondial – fraţii Sever şi Iuliu Sălniceanu şi soldatul Trofin Cupşa – cât şi Roman Dromereţchi, care se zice că a fost împuşcat în Băiuţ la retragerea trupelor hortyste).

Sub aceste nume este scris:

„ACEST MONUMENT A FOST RIDICAT ÎN ANUL 1936. ÎN ANUL DE DOLIU 1940 A FOST DĂRÂMAT. S-A RECLĂDIT ÎN ANUL 1946 ÎN AMINTIREA EROILOR CĂZUŢI PENTRU REÎNTREGIREA NEAMULUI”.

Demolarea din 1940 a acestui monument a fost făcută din ordinul autorităţilor maghiare, după declaraţia preotului Nechita Nicolae, azi pensionar – de către ungurii localnici. Printre ei se afla şi pantofarul Iuras. Demolarea s-a făcut într-o noapte. Monumentul astfel dărâmat a fost dus şi păstrat la biserica română prin grija preotului Nechita Nicolae, iar după al doilea război mondial a fost din nou reclădit. Cu toate acestea, în anul 1949 (an nesigur) monumentul a fost dărâmat pentru a doua oară din iniţiativa nu ştiu cui. Atât cunosc, tot din mărturia preotului de mai sus, că printre aceia care au contribuit la dărâmare a fost şi bătrânul maghiar vânzător de ziare – Haidu.

Tot pensionarul Nechita Nicolae povesteşte următorul episod: Când delegaţii lăpuşeni pentru Alba-Iulia au ajuns în gara din Teiuş, au văzut un grup de români care veneau spre tren încolonaţi frumos, cu un drapel tricolor, în frunte cu un preot îmbrăcat în odăjdii. Ei voiau să meargă la Alba-Iulia. Deodată, un grup de unguri organizat s-a repezit spre coloana română şi a început a bate românii. Le-a luat drapelul. Văzând această încăierare, preotul Filip Ioan – un om cât un munte şi care făcea parte din delegaţia lăpuşenilor – a sărit din tren şi a mers în sprijinul românilor. A reuşit să smulgă drapelul tricolor căzut în mâna ungurilor şi lupta din răsputeri să se apere. Cu toată rezistenţa lui a fost înfrânt de unguri şi torturat grosolan. Încăierarea a fost observată de nişte soldaţi germani ce se aflau în retragere într-un tren şi care l-au scos pe Filip din mâna ungurilor. În urma acestei bătăi, preotul Filip n-a putut umbla un an de zile şi n-a putut vorbi corect mai multă vreme. El a murit în Libotin, acum câţiva ani, în satul lui natal. 

„Am cules acest eveniment istoric petrecut la Tîrgu-Lăpuş în 5 Decembrie 1918, înmănunchindu-l în această broşură, ca un omagiu adus celor ce şi-au jertfit viaţa pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat centralizat, România.

Fie ca această modestă culegere să contribuie în cunoaştere mai profundă a istoriei poporului român şi la educarea tinerelor generaţii în spiritul dragostei neţărmurite pentru patrie, urmând exemplul grăitor al înaintaşilor”.

Roman Precup, în 1967