5 Decembrie 1918 la Tîrgu-Lăpuş

În colaborare cu Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş vă prezentăm un inedit text scris de un român din Tg. Lăpuş, patriot adevărat, cu privire la evenimentele ce au avut loc după Marea Unire din 1 Decembrie 1918.

Textul este incredibil, greu de digerat şi face parte din istoria neştiută a acelor zile.

Mulţumim doamnei Lucica Pop, de la Muzeul din Baia Mare pentru că ne-a pus la dispoziţie această unică broşură.

Unirea Transilvaniei cu România era visul de veacuri al tuturor românilor, care constituiau majoritatea covârşitoare a populaţiei din Ardeal. Spre sfârşitul primului război mondial, mişcarea pentru unire ia proporţii din ce în ce mai mari. Locuitorii satelor, ataşaţi elementelor progresiste revoluţionare - militante de frunte ale unirii - îşi manifestau deschis şi puternic dorinţa lor arzândă, de atâta vreme închisă în inimile lor curate ca roua cerului, de a se uni cu patria mamă – România.

Pregătirea măreţului act din 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia îşi avea ecoul de la o margine la alta a ţării, din văile domoale ale câmpiilor până în apele iuţi, limpezi şi reci ale munţilor, din întinsul, netedul şi roditorul pământ al luncilor până în crestele zimţate şi ameninţătoare ale munţilor, dar unde românii îşi aveau leagănul de aproape 2 milenii, făurit de:

„Doi bărbaţi cu piepturi tari şi cu voinţa oţelită

Cu minţi deştepte şi inimi mari

Şi unu-i Decebal cel harnic

Iar celălalt, Traian cel drept.

Şi, pentru vatra lor, amarnic

Au dat cu-atâţia duşmani piept.”, aşa cum spune poetul, ca un răsunet la incontestabilul drept de continuitate al românilor pe aceste meleaguri. Am zis două milenii, dar mergând pe linia moşi-strămoşilor, şirul anilor este mai lung.

Zilele clocotitoare ale pregătirii Unirii erau prezente şi pe întinsul Ţării Lăpuşului. Aici, năzuinţa românilor pentru unire se izbea de otrava naţionalist-şovină a majorităţii locuitorilor maghiari, care, deşi în minoritate infimă faţă de români, deţineau încă puterea politică şi economică. Ameninţau cu moartea pe cei ce îndrăzneau să se pronunţe, oricât de modest, pentru unire. Ei uitau un lucru deosebit de important, uitau că alături de români este purul adevăr, că ei luptă pentru împlinirea acestui adevăr şi că, aşa cum spune poetul, când e nevoie de apărarea patriei: „Românul are şapte vieţi/ În pieptu-i de aramă”.

Într-o asemenea atmosferă s-au format la Tg. Lăpuş – centrul cel mai mare a Ţării Lăpuşului – două gărzi: o gardă română, condusă de locotenentul Latiş Vasile – învăţător şi de neînfricatul plutonier Filip Vasile din satul Libotin şi o gardă maghiară, condusă de Moldovan Ioska – fost căpitan în armata austro-ungară – la spatele căreia stăteau şi jandarmii unguri, care încă nu erau plecaţi.

Pentru ziua de joi, 28 noiembrie 1918, garda română a convocat o adunare   populară la Tg. Lăpuş, cu scopul alegerii delegaţilor care să-i reprezinte la actul pentru unire de la Alba-Iulia. Şi la această adunare, plină de entuziasm, au participat oameni din toate satele aparţinătoare plăsii Lăpuşului, îmbrăcaţi de sărbătoare, cu banderole tricolore şi cu steaguri tricolore. Alături de români a participat şi un număr redus de maghiari din Tg. Lăpuş. Adunarea a ales în unanimitate prin strigăte de „Trăiască!” şi prin aplauze, delegaţii pentru Alba-Iulia. Printre delegaţii aleşi se aflau: Suciu Vasile –învăţător în satul Dobric, Ciortea Titus – avocat, Filip Ioan – poet, Victor Haragîş, popa Ludu etc.

De asemenea, adunarea a hotărât ca în ziua de joi, 5 decembrie 1918 să vină iar la Tg. Lăpuş cât mai mulţi locuitori ai satelor, gătiţi de sărbătoare, pentru a li se comunica hotărârile ce vor fi luate la Alba-Iulia. Cu acestea, adunarea s-a sfârşit, desfăşurându-se într-o atmosferă festivă, fără boicotări, fără intervenţii şi fără incidente, iar delegaţii satelor s-au întors la vetrele lor.

Existenţa celor două gărzi cât şi manifestările ostile ale ungurilor, în general, au impus gărzii române măsuri de securitate. În acest scop s-au procurat 50 de puşti vechi şi câte două cartuşe de fiecare.

Un cartuş pe ţeavă şi unul în buzunar – aşa cum a declarat Ungur Augustin, fost membru al gărzii române. De asemenea, la dispoziţia gărzii era o carabină, cu cartuşe suficiente, care era la comandantul gărzii şi un pistol ce se afla în posesia preotului Herman Teodor din Răzoare. Dar, insuficienţa şi ineficienţa armelor a determinat conducerea gărzii să ceară arme Consiliului din Cluj. Această cerere a fost satisfăcută, iar armele, trimise prin poştă. La Gâlgău pe Someş, sub influenţa ungurilor care prinseseră de veste, armele au fost blocate, din dispoziţia lui Raik – dirigintele poştei Gîlgău. Legăturile cu Gîlgăul au fost zadarnice. Se primea acelaşi, inevitabil răspuns, „n-au sosit”, ce nemulţumea românii din Tg. Lăpuş şi-i neliniştea. Neliniştea lăpuşenilor era de fapt îndreptăţită, căci întunecate gânduri se îndreptau spre ei.

Hotărârea de Unire cu România şi trimiterea delegaţilor la Alba-Iulia a fost divulgată reacţiunii maghiare de către Terice Ioska, Cionca Alexandru etc. şi a stârnit nemulţumire în rândul ei. Ca urmare, în intervalul rămas între 28 noiembrie - 5 decembrie 1918, Moldovan Ioska - comandantul gărzii maghiare, Papp Laios - preotul reformat, cât şi directorul şcolii maghiare din localitate au trimis - în secret - un sol la Debreţin pentru a cere ajutor militar spre a putea pedepsi cât mai aspru pe românii din plasa Lăpuş.

Solul „şi-a făcut datoria” cu prisosinţă. Astfel, au venit aproximativ cincizeci militari înarmaţi şi au fost cantonaţi la Băiuţ, unde, după spusele unora, au fost completaţi de băiuţeni. Ei erau conduşi de locotenentul Szocs şi dispuneau de două mitraliere, arme obişnuite şi o cantitate de muniţii suficiente, încărcate pe două căruţe, alături de cele două mitraliere.

Despre aceste pregătiri a aflat şi preotul – profesor Bosga din Larga (sat sub Ţibleş) care, în seara zilei de 4 decembrie 1918, a trimis un om de încredere la comandantul gărzii române din Tg. Lăpuş. Prin acest om informa comandantul despre mişcarea armatei din Băiuţ spre Tg. Lăpuş, care venea cu scopul să împrăştie adunarea românilor şi să-i pedepsească. În această situaţie, comandantul gărzii şi locţiitorul său şi-au întocmit un plan operativ de urgenţă. În virtutea lui au plecat la postul de jandarmi unguri şi i-a pus în vedere ca în ziua de 5 decembrie 1918 să nu părăsească postul sub nici un motiv. Această somaţie a fost îndeplinită întocmai de jandarmi.

În ipoteza sosirii armelor solicitate de la Cluj, garda română voia să iasă în întâmpinarea grupului de ostaşi unguri la trecerea podului de peste Lăpuş.

La acest plan s-a renunţat, întrucât armele nu au sosit şi nici nu puteau sosi de vreme ce erau blocate în Gâlgău. Cu armele existente nu se putea înfrunta un duşman atât de bine înarmat, de aceea au hotărât, totuşi, să desfăşoare adunarea programată pentru ziua de 5 decembrie, zi ce urma să rămână memorabilă în istoria luptei pentru Unirea Transilvaniei cu România a locuitorilor frumoasei Ţări a Lăpuşului.