5 Decembrie 1918 la Tîrgu-Lăpuş

Moartea plutonierului Filip

Filip Vasile – plutonierul locţiitor de comandant – s-a refugiat la tânăra Voica Gafta de pe strada Rohiei, căreia îi făcea curte şi cu care urma să se logodească de Crăciun. Fugarul a fost urmărit de către Samu lui Iuţi, care a tras cu arma după el încă, intrând în stufişurile de pe marginea râului, a reuşit să se salveze deocamdată.

În aceste clipe de nelinişte, tulburătoare şi de nesiguranţă, fruntaşii români au alcătuit o mică delegaţie formată din Pop Gavril – învăţător, preotul Micu din Vima Mică, care a plecat la Dej pentru a cere ajutor. Ei au reuşit să-şi ducă misiunea la îndeplinire în timp scurt şi eficient.

Grupul de ostaşi, ajutat de localnici, căutau cu nemărginită sete de răzbunare pe cei fugiţi. La denunţul făcut de Pop Maria (Cocui), care, deşi româncă, avea un ginere maghiar ostil românilor, plutonierul Filip Vasile a fost găsit la masă în casa viitoarei sale logodnice, tânăra şi frumoasa Gafta. Zadarnic, ai casei au insistat pe lângă plutonier să fugă în satul Poiana la rudele fetei, căci el susţinea sus şi tare că nu se teme, fiindcă nu a făcut rău nimănui.

Casa a fost încercuită de maghiari adunaţi în număr mare spre a nu le scăpa din mâini fugarul. Era ora douăzeci şi trei şi jumătate când uşa se deschide larg, ca izbită de furtuni, şi de pe prag coboară câţiva soldaţi cu baionetele pe arme, însoţiţi de localnicul Şanta Samu – actualmente fugit în R.F. Ungară – se năpăstuiesc asupra plutonierului, gata să-l sfâşie în prezenţa celor ai casei.

- Eşti arestat! – sună aspră şi nemiloasă vocea unuia din cei veniţi. Cu ochii pierduţi şi cu gândul la un viitor fericit, sfârşit înainte de a se începe, plutonierul îşi scoase inelele de logodnă de pe degete şi le întinse, ca ultimă amintire, celei ce-i era hărăzită de logodnică. Ea, tulburată, făcu un gest din mână buiguind: „lasă, lasă”, în timp ce vocea stridentă de mai înainte ţipa mai ameninţător: „Nimic! Nimic!”, şi într-adevăr nimic nu l-a lăsat să-i dea întristatei Gafta. Sub ochii ei înlăcrimaţi a fost scos între baionete şi, ghiontit de răsuna până departe, a fost dus în piaţă la locul de pierzare. L-a petrecut până la poartă şi istovită de puteri cu inima adânc îndurerată s-a întors, în timp ce lugubrul alai se îndepărtă tot mai mult.

Pe drum spre locul de execuţie, a început calvarul inimosului plutonier. Întrebat de către cei care escortau cine să trăiască, el striga în gura mare, aşa ca să audă toţi: „Trăiască România Mare!” Şi fiecare răspuns îi aduse o înţepătură de baionetă în corp. Îşi dădea seama că trebuie să plătească cu viaţa cauza scumpă a unirii pentru care a luptat şi de aceea voia să demonstreze neînfricarea românului şi dispreţul lui faţă de moarte atunci când e vorba de patrie, ţinând sus capul cu mândrie de român. Dacă cele treizecişişase de lovituri de baionetă n-au fost în stare să-l înduplece, au recurs la cuţit, tăindu-i din urechi şi din nas. Cu toate acestea, vocea lui suna parcă şi mai cald, mai răscolitor, ducând până departe în neagra noapte dulcile cuvinte: „Trăiască România Mare!”, cuvinte mobilizatoare şi dătătoare de aparenţe, de viaţă fericită.

Ajuns în piaţă, a fost maltratat şi mai îngrozitor: i-au scos ochii, i-au smuls unghiile, i-au tăiat limba, fără ca una din aceste măsuri barbare să-l înduplece. Ultimele lui cuvinte care au mai putut fi desluşite, au fost: „Trăiască România Mare!”. După ce a fost omorât, corpul i-a fost rezemat de poarta şcolii şi, ca ultimă bătaie de joc, i-au tăiat penisul şi i l-au pus în gură, spunând celor de faţă să cheme logodnica lui ca să-l vadă cum fumează.

În dimineaţa zilei următoare, logodnica, neştiind ce s-a întâmplat, s-a dus cu de-ale mâncării să-l caute. Mergea cu orice risc. Mergea să-l vadă, să fie alături de el. L-a găsit.

Era mort, lângă poarta şcolii. Stătea întins, înfricoşător. N-a îndrăznit să-i privească faţa. I-a deschis puţin cămaşa şi s-a înfricoşat: două spărturi mari lăsau să se vadă sânge şi carne. S-a cutremurat şi împietrită se uita la cel pe care l-a iubit atât de mult. O voce o trezi la realitate:

- De ce te uiţi la porcul acela? Ce fel de soţie eşti?

- Sunt şi eu… răspunse ea în limba maghiară, cu cât mai multă grijă ca să nu se trădeze şi, retrăgându-se, s-a întors acasă plângând în hohote, ca o nebună şi neagră de atâta durere.

După moartea plutonierului, patrule maghiare formate din soldaţi şi civili, căutau pretutindeni pe locotenentul Latiş Vasile – comandantul gărzii române. În acest scop au mers la locuinţa comandantului unde se aflau fiica şi socrii lui. Un grup de cetaşi şi civili, intrând în zgomotos în casă şi punând arme cu baionete în pieptul lui Măşcan Ioan – de şase zeci de ani – socrul comandantului, unul din ei a strigat:

- Spune, porcule bătrân, unde-ţi sunt ginerele şi fiica? Dacă sunt morţi şi îngropaţi aici în pământ şi de acolo-i scoatem şi-i împuşcăm şi noi, ca să ştim că şi noi am tras în ei.

Bătrânul susţinea continuu că nu ştie nimic, în timp ce ei făceau percheziţia cuvenită.

Dând cu ochii de micuţa Iuliana, fiica comandantului, în vârstă de şapte ani, care stătea mai la o parte îmbrăcată în costum naţional românesc şi cu o panglică mare tricoloră în păr, au venit la ea, au scuturat-o de păr şi au pălmuit-o, strigându-i:

- Spune şi tu, curvă mică, unde ţi-e mama şi tatăl?

Drăguţa Lili, cum i se zice şi azi, a leşinat de durere şi de spaimă. Din această cauză, a căzut bolnavă la pat trei ani încheiaţi. Au fost lăsaţi, dar din trei în trei ore veneau patrule în cercetare, iar ei n-au mai stat acasă, ci ascunşi pe la vecini.

Neaflând alţi români pe care să se răzbune şi mai ales prinzând de veste că vine garda română din Dej, grupul militar maghiar a devastat băncile române şi maghiarii din Tg. Lăpuş au devastat casa familiei locotenentului Latiş, luând pe lângă cele douăzeci şi cinci mii coroane şi anumite lucruri de valoare din casă şi s-au îndreptat apoi spre Băiuţ cu cele capturate. În drum spre Băiuţ, comandantul grupului militar, locotenentul Szocs care era rănit, a murit.

Ca urmare a cruntului măcel, au rămas pe locul adunării treizeci şi doi de morţi şi aproximativ o sută patruzeci de răniţi, rod al şovinismului naţiunii maghiare din Tg. Lăpuş.