5 Decembrie 1918 la Tîrgu-Lăpuş

Timpul se scurgea lin conform legilor naturii, dar, pentru inimile organizatorilor adunării populare care băteau agitate, încărcate de răspundere faţă de neam şi patrie, ritmul părea extrem de lent. Această formală aparenţă a trecerii timpului acum era inerentă şi grozav de apăsătoare.

În noaptea de 4 spre cinci decembrie 1918, somnul n-a mai găsit locul obişnuit în genele frământate ale delegaţilor ce se pregăteau de drum şi nici în genele agitate ale organizatorilor. Noaptea îmbrăcă o haină mai cernită decât altă dată, datorită norilor ce alergau, înghesuindu-se deasupra Lăpuşului, pentru a fi martorii unui eveniment gata să se dezlănţuie.

Îngrozit de cele ce urma să se întâmple, în dimineaţa zilei de cinci decembrie 1918, cerul plângea cu lacrimi de nea, lacrimi ce se aşterneau pe pământ într-o mantie imaculată şi rece. Pe toate drumurile - principale şi secundare, soseau delegaţii satelor în fruntea ţăranilor gătiţi în straie de sărbătoare româneşti şi încălziţi de drapelul patriei, care unduie lin deasupra capetelor. Coloanele lor dădeau un aspect şi un colorit cu totul deosebit naturii, care, deşi părea tristă, era leagănul strămoşesc al acestor oameni paşnici şi iubitori de patrie. Cea mai frumoasă şi mai disciplinată coloană a fost a libotenilor, condusă de însuşi inimosul plutonier Filip Vasile - locţiitorul comandantului - urmată de coloana oamenilor din Larga, condusă de preotul - profesor Bosga şi altele.

Coloanele de români s-au adunat în curtea şcolii din piaţă, unde urma să aibă loc adunarea populară. La poarta de intrare a şcolii străjuiau doi membri ai gărzii române, în timp ce alte grupuri de câte doi patrulau prin centrul comunei sub supravegherea plutonierului Filip Vasile.

În vii şi entuziasmate aplauze, conducătorii adunării iau loc în balconul şcolii dinspre curte. Se declară deschisă adunarea şi se dă cuvântul delegaţilor. Primul care a vorbit a fost învăţătorul Suciu Vasile din Dobric, fost delegat la Alba-Iulia, care a făcut cunoscută hotărârea de unire a Transilvaniei cu România, ca o expresie a Voinţei milioanelor de români din Ardeal. Această mare veste a fost primită cu furtunoase aplauze şi strigăte de: „Ura! Bravo! Trăiască România Mare! Trăiască! Trăiască!”

Au mai luat cuvântul avocatul Olteanu, protopopul Ludu, cât şi preotul-profesor Bosga, care, în timp ce vorbea, a fost împuşcat prin geamul unei case din vecini de către maghiarul Bartha Gyurka, şi aceasta înaintea sosirii grupului de soldaţi unguri.

La această însufleţitoare adunare au participat şi o parte din ungurii localnici mai în vârstă: săraci, bogaţi şi intelectuali care, datorită vederilor lor realiste, erau alături de români şi nu cunoşteau maşinaţia de culise a reacţiunii maghiare din localitate. Printre ei enumerăm pe: Szasz Ianos, Cionca Iosif, Salai-bătrânul etc.

Între timp, grupul militar ungar a sosit la marginea Târgului Lăpuş, încolonându-se de luptă, în coloană de patru. Soldaţii aveau baionetele pe arme, iar armele ţinute înclinate înainte. Mâinile erau încleştate pe trăgaci, gata de luptă. Cele două mitraliere erau instalate pe cele două care, iar comandantul grupului mergea, cu ochii cercetători, în faţa grupului. La trecerea peste pod, l-au surprins pe plutonierul Filip şi l-au obligat să meargă în faţa grupului cu sabia ridicată, pentru a înşela credinţa românilor. Jocul a prins. Patrula română care tocmai se îndrepta spre pod, crezând că vin ajutoare din Dej, mergea liniştită şi veselă spre plutonier. Când şi-a dat seama, era prea târziu. A fost dezarmată rapid şi luată între baionete. Apoi, un soldat ungur a pus pistolul în burta lui Ungur Augustin - unul din membrii patrulei române - pentru a-l împuşca. În acest moment a zărit însă mulţimea românilor participanţi la adunare şi lăsându-i pe cei trei, s-au orânduit în coloană de atac, deschizând focul. Cei trei, au profitat de acest moment şi au fugit.

Adunarea românilor a intrat în panică.

Grupul armat a sosit la poarta şcolii, instalând o mitralieră în faţa ei. Pentru a se deschide poarta - care era din fier - a folosit un şiretlic. Comandantul grupului de soldaţi unguri a chemat pe comandantul gărzii române la poartă sub pretextul „de a se înţelege”. În clipa în care poarta s-a deschis, comandantul soldaţilor unguri, locotenentul Szocs, a prins mâna locotenentului Latiş, prezentându-se, dar în acelaşi timp, aruncându-i la o parte şi ordonând „foc” militarilor.

Focul s-a abătut nemilos, semănând moarte şi groază în rândurile celor prezenţi. Lumea a fugit înspăimântată, în frunte cu întreaga conducere, ascunzându-se care unde putea, în timp ce o mitralieră arunca foc pe poarta şcolii, iar cealaltă prin piaţă. În câteva clipe, tot poporul s-a împrăştiat din piaţă. Grupului militar i s-au ataşat şi unguri localnici, în special tineret, printre care: Leo Samu, Fericsa, Ani Iancs, Szasz Ioska, Poporos Sandor, Demuth Ianos etc., care sprijineau această acţiune neomenească.

Comandantul gărzii române şi locţiitorul său au fugit spre râu cu gândul de a-l trece şi de a merge la Dej pentru a cere ajutor. Cea mai mare parte dintre intelectualii români s-au refugiat în sediul băncii „Lăpuşana” din cadrul şcolii, iar învăţătorul din Dobric a intrat în cuptorul de copt pâine. În această învălmăşeală, Elena Sas s-a adresat, cu imputarea unor membri ai gărzii române, care stăteau la etajul şcolii, în camera de deasupra porţii, fără a trage un singur glonţ. Ea ceru să-i dea ceva ca să arunce în capul mitralierului de la poartă, spre a împiedica atâta moarte.

Ruşinat, un tânăr din gardă, pe nume Chira Dumitru, a luat arma şi a tras în mitralier, omorându-l şi rănind pe un altul. De asemenea, preotul Herman Teodor din Răzoare a tras cu pistolul, rănind pe locotenentul Szocs. În urma acestui fapt, mitraliera de la poarta şcolii amuţise. Tot acum ieşise şi primpretorul şi alergând cu pălăria în mână, striga să înceteze focul. Focul încetă şi începu urmărirea fugarilor.

Resimţindu-se în siguranţă, învăţătorul din Dobric ieşi din cuptorul de copt pâine şi, coborând pe scări, voi să-şi caute alt adăpost. A fost surprins de unguri, care tocmai se îndreptau spre sediul băncii, unde se aflau ascunşi mai mulţi români, şi fu împuşcat pe loc. De asemenea, la denunţul lui Samu lui Iuţi, a fost împuşcat într-un picior avocatul Ciortea, care trecea pe îngustul culoar de lângă şcoală spre un alt adăpost. Mihali, unul dintre înflăcăraţii conducători români, s-a adăpostit la maghiara Kupas Juji - mare proprietară de pământ - care l-a ascuns    într-un hambar şi l-a acoperit cu grâu, scăpându-l de la moarte.

Sediul băncii a fost luat cu asalt, iar grupul de intelectuali români aflat aici a fost scos între baionete până în piaţă, unde urma să fie executat. În acele clipe grele, din mulţimea aflată la locul osândei, s-au desprins cu mult curaj ungurii bătrâni din localitate, printre care: Sas Ioska, Sas Anti-bătrânul, Cionka Iosina, Selay bătrânul etc., care, trecând prin faţa câte unui român şi invocând grade de rudenie, i-au împins înapoi, scoţându-i prin mulţime şi recunoscându-i, împiedicând astfel moartea ce plana ameninţătoare şi sigură asupra fruntaşilor români.

Comandantul gărzii române, locotenentul Latiş Vasile, s-a refugiat, împreună cu soţia Veronica, care a confecţionat banderolele tricolore, la familia lui Sel Ioan din satul Răzoare şi de aici la familia Florian din Preluca Veche, unde au stat până la sosirea gărzii din Dej.