5 august 1922 – nasterea autorului „Celui mai iubit dintre pamanteni” Ucis de nera

Daca timpul ar mai fi avut rabdare, „cel mai iubit” dintre scriitorii romani, Marin Preda, ar fi implinit pe 5 august, anul acesta, 85 de ani. N-a fost sa fie asa. Scriitorul din Campia Dunarii ne-a parasit la doar 58 de ani, pe 16 mai 1980, lasand in urma lui o creatie literara de exceptie, care insa, nu ne-a fost de ajuns. Am fi vrut, Mon cher, sa ne mai scrii, sa ne mai povestesti... Viata. A fost atat de bine ca in 5 august 1922, in comuna Silistea – Gumesti, judetul Teleorman, a sosit Marin Preda, fiul lui Tudor Calarasu si al Joitei Preda. Tot ce avea sa insemne viata in familia si satul natal se va constitui mai tarziu intr-o experienta de viata valorificata in creatia sa. „Ii belesc!” Marin Preda a urmat cursurile scolii primare in satul natal, iar in paralel a participat la muncile gospodaresti la care l-au solicitat parintii. De altfel, portretul copilului Preda il regasim in Niculae Moromete, personajul din Morometii, volumul I. Dupa absolvirea scolii primare, tanarul silestean a fost admis la Scoala Normala de Invatatori din Abrud. La numai un an insa, scoala a fost desfiintata, si Marin Preda a fost transferat la Scoala Normala din Cristuru Secuiesc, unde a facut anul II si III. A fost o perioada in care interesul lui s-a indreptat in special catre romana, franceza si istorie. „De ce imi placea istoria? Fiindca aveam sentimentul ca traiesc de atunci, de pe vremea egiptenilor si asirienilor. Aveam 15 ani, dar imi simteam gandirea milenara (...) si imi dadeam seama ca la capatul viu al acestui fluviu care inainta spre necunoscut eram eu. Asta era neindoielnic: nu eu eram punctul in care ajunsese pana atunci istoria? Cine altcineva? Cei dinaintea mea erau batrani si vedeam pana unde o adusesera. Era acum randul meu”, spunea Preda in Viata ca o prada. Dictatul de la Viena (1940) a facut ca Scoala Normala de Invatatori de la Cristuru Secuiesc sa-si inceteze activitatea, iar Marin Preda a fost transferat la Scoala Normala de Baieti din Bucuresti. Aici a terminat anul scolar 1940-1941, la al carui final a sustinut examenul de capacitate care i-a dat dreptul sa se inscrie la cursul superior, dar greutatile financiare l-au facut sa renunte. In ciuda faptului ca Marin Preda n-a absolvit o institutie de invatamant superior, eruditia sa de autodidact, completata de talent, a avut ca rezultat o creatie literara a carei valoare i-a facut pe detractorii sai scriitori („cu studii superioare”) sa-si improaste veninul invidiei in cele mai abjecte forme. Cu intelepciune, scriitorul le-a raspuns doar cu valoarea operelor sale si, din cand in cand, inaintea publicarii unei noi carti, spunea: „He-he-he, ii belesc!” Un om care a trait liber Debutul scriitorului a avut loc devreme, adica in 1942, cand i s-a publicat in pagina literara Popasuri a ziarului Timpul schita „Parlitu’”. Miron Radu Paraschivescu, cel care gira aceasta pagina, i-a publicat apoi si texte precum: „Strigoaica”, „Salcamul”, „Calul”, „Noaptea”, „La camp”. Tot M. R. Paraschivescu si Geo Dumitrescu l-au ajutat sa-si desfasoare in continuare activitatea in jurnalistica. A lucrat ca si corector, dar a si publicat, in calitate de colaborator, la ziare si reviste precum: Evenimentul Zilei, Romania Libera, Lumea, Veac Nou etc. In 1948, debuteaza cu volumul de nuvele Intalnirea din pamanturi. Prima varianta a romanului Morometii a redactat-o in 1949, dar cartea a fost publicata doar in 1955, surprinzand atat publicul, cat si criticii cu acest adevarat eveniment literar, care in 1956 i-a adus Premiul de Stat. Este romanul care l-a facut celebru pe Marin Preda, atat prin universul tematic (viata satului inainte de cel de-al doilea Razboi Mondial), cat si prin farmecul si unicitatea personajelor – de la Ilie Moromete, taranul – personaj unic prin irepetabilitate, pana la oaia Bisisica, sursa de suferinte a lui Niculae. Morometii este genul de roman care nu are farmec povestit, trebuie sa il citesti ca sa ii cunosti personajele, sa simti si sa respiri atmosfera satului asa cum Preda a recreat-o din copilaria sa, ca intr-o holograma. Se pare ca acesta e adevaratul talent. In 1962 a aparut romanul Risipitorii, care surprinde pe toata lumea prin schimbarea universului rural cu cel urban, in care alt gen de personaje, alt stil alcatuiesc tema, asa numita tema „a autorului”. Poate de aceea, acest roman a suferit din partea scriitorului numeroase modificari si a aparut in cateva editii revizuite. Anul 1967 a adus cu sine al doilea volum al romanului Morometii care reprezinta o fresca a dramelor produse de colectivizarea fortata, atat in microspatiul familiei Moromete, cat si in macrospatiul satului romanesc. Este volumul in care batranul Moromete exclama, in fata terorii impuse de comunisti: „Eu, domnule, toata viata mea am trait liber!”, ceea ce inseamna ca principiile de viata care ii guvernau universul interior il aparau de mizeriile noii societati. Cand vremurile„isi iesisera din tatani” Romanul Intrusul, aparut in 1968, este rezultatul unui demers jurnalistic initiat de Ion Baiesu, cu care Marin Preda a colaborat la „Scanteia tineretului”. Baiesu ii solicitase lui Preda sa scrie un material care trebuia sa aiba ca subiect drama unui tanar din Savinesti care, incercand sa salveze viata unui coleg – victima a unui accident de munca – a ajuns el insusi sa fie partial ars si, datorita fizicului respingator, parasit de sotie. Preda nu a mai scris articolul pentru ziar, in schimb, a valorificat evenimentul in acest roman. In 1970, s-a infiintat editura Cartea Romaneasca si primul director al acestei edituri a fost numit Marin Preda. Tot in acest an, autorul a publicat Imposibila intoarcere, volum care cuprinde articole aparute, in mare parte, anterior, in revista „Luceafarul”. Un nou premiu, Premiul de Proza al Uniunii Scriitorilor, i l-a adus autorului, in 1972, romanul Marele singuratic. Romanul reprezinta o prelungire a destinului lui Niculae Moromete, la varsta maturitatii (peste 30 de ani) care „isi linge ranile” provocate de regimul socialist in care crezuse (vezi Morometii, volumul II). Epicul penduleaza intre mediul urban (artistic al Bucurestiului), semiurban (Mogosoaia) si rural (Silistea). In 1975, a aparut romanul Delirul, care in acelasi an a reaparut intr-o editie revazuta si adaugita. Pentru acea vreme, cand nu se mai scria mai nimic (sau oricum, nu corect, despre anii ’40, ’50, despre legionari, activitatea maresalului Antonescu etc), romanul a deschis o pagina surprinzatoare de istorie, una cu totul diferita de cea cu care fusesem obisnuiti de manualele de istorie impuse de comunisti. Autorul a reusit sa prezinte adevarata fata a maresalului Antonescu, una umanizata, care ne-a facut sa ne punem intrebari asupra adevarului istoric si asta nu e deloc putin lucru. De altfel, intr-un interviu realizat cu Dinu Flamind (Amfiteatru, 1977), Preda spunea: „Nu doream sa scriu un roman istoric de reconstituire a epocii, ci numai sa dau glas unor intrebari cu privire la istoria contemporana, a noastra si a omului, in general, intr-o epoca in care vremurile (...) isi iesisera din tatani”. Sfarsit in „era ticalosilor” Marin Preda a primit in 1977 Premiul pentru Publicistica al Uniunii Scriitorilor, pentru scrierea memorialistica Viata ca o prada, „...bildungsromanul cristalizarii unei constiinte scriitoricesti” (Ioan Balu). Confesiunea lui Marin Preda in aceasta scriere lumineaza, prin evocarea momentelor din copilarie, adolescenta si tinerete, inceputul unui drum uman si scriitoricesc, parcurs in vremuri tulburi si pline de adversitati. Cu privire la aceasta carte, scriitorul ii marturisea Sanzienei Pop intr-un interviu din 1977, acordat in „Romania Literara” ca: „Am incercat sa respect un pact de care am vorbit la sfarsitul acestei carti, pe care l-am facut cu scrisul, si anume, acela de a ispiti in oameni ideea ca nu au de pierdut, ci de castigat daca traiesc in adevarul propriei lor vieti, chiar daca un asemenea examen ar fi pentru ei dezastruos”. Anul 1980 a fost anul care i-a adus lui Marin Preda implinirea suprema in plan scriitoricesc (in februarie a aparut ultimul sau roman, trilogia Cel mai iubit dintre pamanteni). Din nefericire, a fost si anul care i-a adus scriitorului biletul de trecere dincolo, disparitia sa fizica producandu-se la 16 mai 1980. Acest ultim roman ne-a facut sa simtim extenuarea fizica si psihica (la lectura) pe care insusi autorul a marturisit-o la sfarsitul desavarsirii lui. E o carte complexa, totala, o marturie credibila a ceea ce a insemnat „era ticalosilor” – era terorii comunisto-sovietice din anii ’50-’60. Daca ar fi sa facem o asociere social-meteorologica, am spune ca Preda a aratat prin acest roman ce inseamna „codul rosu” din punct de vedere social, politic, etic etc. Nu intamplator, ideea salvarii prin iubire (formulata pentru prima oara de apostolul Pavel) o rosteste personajul principal, in finalul cartii: „Si atata timp cat aceste trepte urcate si coborate de mine vor mai fi urcate si coborate de nenumarati altii, aceasta carte va marturisi oricand: ...DACA DRAGOSTEA NU E, NIMIC NU E!...”. O Turturica deranjata In general, talentul si valoarea incomodeaza. De aceea, Marin Preda a fost incomod pentru cativa colegi de breasla „de bine” atat in timpul vietii, cat si dupa plecarea sa dintre noi. Unul dintre deranjatii lumii literare romanesti, C. Turturica, (regretam ca nu stim prenumele, dar pe toate „creatiile sale” semneaza doar cu initiala), a scremut o „sublima” carte numita „Cum a murit Marin Preda”, in care se simte dator sa ne prezinte, „cu obiectivitate”, imprejurarile mortii scriitorului. Si o face intr-un atat de dulce si pur stil securist - comunist – neocomunist, incat nu rezistam tentatiei de a-i spune: Domnule, lasa-ne! Si in umbra obsedantului deceniu, obsedant ne asalteaza niste criptorime proletare, precum gandirea detractorului lui Preda: „In lumea asta prost facuta si turturica a-nceput sa puta!” Mai bine mort decat socialist In anii ’70, vigilentul aparat de stat si de partid comunist a ajuns la concluzia ca si artistii ar trebui sa prezinte in operele lor „maretele realizari” ale sistemului. Inainte de o importanta sedinta a Uniunii Scriitorilor din acea perioada, s-a vehiculat ideea creatiei pe teme date, pe constrangerea creatorilor de a se incadra in „retete”. Si atunci, Marin Preda a manifestat un curaj nebun pentru aceea vreme, si cea mai buna dovada in acest sens e marturisirea lui Adrian Paunescu: „Si am fost impreuna, intr-o zi pe care cultura romana a viitorului va trebui sa o cinsteasca, am fost impreuna la omul (n.red., nicolae ceausescu) din a carui constiinta si fapta s-au nutrit multe dintre atributele maretiei romanesti. Acolo, Marin Preda a spus scurt si clar, cu niste buze golite de sange, pe care si le musca in semn de nervozitate si instiintare a sinelui, acolo a spus, la flacara pura a constiintei sale de mare scriitor, acolo a spus cu incredere si cu disperare, cu calm si dramatism: „Daca introduceti realismul socialist, eu ma sinucid!”. Doina BEDEAN