35 de ani de la Revolta Minerilor din Valea Jiului

Greva minerilor din Valea Jiului, din 1-3 august 1977, a fost cea mai importantă sfidare lansată de un grup de muncitori puterii comuniste din România, de la protestele din Bucureşti, Iaşi şi Cluj, prilejuite de revoluţia maghiară din 1956, şi una dintre cele mai ample mişcări de protest din perioada comunistă din România.

Anul 1977 a fost un an greu pentru economia românească. Urmările crizei energetice mondiale, începută în 1973-1974, erau încă resimţite pe deplin, iar cutremurul din 4 martie 1977 a îngreunat şi mai mult situaţia economică a României.

Pe de altă parte, munca în minele de cărbune era grea şi periculoasă. Accidentele de muncă erau dese. În data de 2 noiembrie 1972, spre exemplu, în urma unei explozii, au murit 43 de oameni la Mina Uricani. Minerii erau nemulţumiţi şi de aprovizionarea proastă cu bunuri de consum, de munca prelungită peste program (inclusiv duminicile), de condiţiile de locuit şi trai precare şi de mărirea programului de lucru de la 6, la 8 ore. 

Scânteia grevei a constituit-o legea din iulie 1977, care desfiinţa pensiile de invaliditate pentru mineri şi ridica vârsta de pensionare de la 50 la 55 de ani. În semn de protest faţă de această hotărâre, minerii de la Lupeni au hotărât să intre în grevă, la 1 august 1977. „Greva celor 35.000 de mineri din Valea Jiului, declanşată în august 1977, se explică mai ales prin exasperarea de a aştepta în zadar îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi de muncă (locuinţe insalubre, servicii sociale deficitare, salarii mici etc.)”, afirmă Jean-François Soulet.

În primele momente, unii mineri au propus ca o delegaţie de-a lor să plece la Bucureşti, dar s-a renunţat la această idee, poate şi din cauza faptului că trenurile erau oprite. Unii şefi de sectoare au încercat să împiedice organizarea greviştilor, dar minerii au reacţionat prompt, câteodată dur. Minerii de la Lupeni au luat legătura cu celelalte mine din Valea Jiului (la vremea respectivă în Valea Jiului funcţionau zece mine: Anina, Aninoasa, Bărbăteni, Dalja, Livezeni, Paroşeni, Petrila, Petroşani, Uricani şi Vulcan) şi cu populaţia oraşelor, pentru a aduna cât mai mulţi simpatizanţi. Greviştii    s-au adunat până la urmă în curtea Minei Lupeni, unde s-au ţinut discursuri revendicative.

Cifrele provenite din surse diferite, referitoare la numărul participanţilor, variază între 10.000 şi 40.000. Cele mai exagerate dau 90.000 de participanţi la grevă. Se pare că cifrele mai scăzute sunt greşite, pentru că se bazează numai pe numărul de angajaţi şi nu iau în considerare membri de familie şi alte persoane din afara minelor, care s-au alăturat greviştilor din simpatie sau numai din curiozitate. În această fază a grevei n-a existat nici o urmă de director de mină sau de securişti în zonă.

Greviştii au fost organizaţi şi conduşi de câţiva lideri, în special de muncitorii Constantin Dobre, Gheorghe Maniliuc şi un inginer, Jurcă. Dobre şi Jurcă au căzut de acord ca cel dintâi, fiind miner şi, ca atare, mai aproape de ortacii săi, să alcătuiască o listă a cererilor minerilor pe care s-o prezinte la o adunare de masă la mina Lupeni.

Se cerea reducerea zilei de muncă de la 8, la 6 ore, revenirea la vârsta de pensionare de 50 de ani, o reevaluare a criteriilor de concediu de boală, locuri de muncă pentru soţiile şi fiicele minerilor, recrutarea unui personal medical competent, care să lucreze în mine şi prezentarea obiectivă a grevei de către mijloacele de informare în masă. Dobre a prezentat aceste revendicări la adunarea de masă de la 3 august 1977, unde au fost aprobate în unanimitate.

Ceauşescu a convocat de urgenţă o comisie guvernamentală care să se ocupe de criză şi s-a decis ca Ilie Verdeţ, membru al Comitetului Politic Executiv, care răspundea de economie, Gheorghe Pană, preşedintele Consiliului central al UGSR, Constantin Băbălău, ministrul minelor, petrolului şi geologiei, Clement Negruţ, primarul şi primul secretar de partid ai oraşului Petroşani, şi Ghinea, primarul oraşului Lupeni, să fie trimişi să discute cu minerii. Primul secretar al judeţului Hunedoara, Ilie Rădulescu, era în concediu la Karlovy Vary, în Cehoslovacia.

Ilie Verdeţ şi Clement Negruţ s-au deplasat la faţa locului, dar minerii nici nu au încercat să discute cu ei şi au cerut să discute cu secretarul general al partidului, Nicolae Ceauşescu.      Lui Verdeţ i s-a spus că minerii nu aveau încredere în el, dat fiind că înşelase Comitetul Central cu privire la adevărata situaţie din Valea Jiului şi i s-a cerut să-l contacteze pe Ceauşescu.

Între timp, în zonă s-au infiltrat şi oamenii Securităţii, care au rămas în poziţie de aşteptare. Autorităţile au întărit paza obiectivelor importante din zonă, în mod deosebit a depozitelor de armament.

După ce a fost sechestrat o scurtă perioadă de timp în ghereta portarului de la intrarea nr. 2 a Minei Lupeni, Ilie Verdeţ a fost condus la Palatul Culturii din Lupeni, de unde-l putea chema pe Ceauşescu pe o linie telefonică specială. Acolo, sub supravegherea unui grup de mineri, Verdeţ a repetat cuvintele care i-au fost dictate: „Veniţi imediat, vă rog, situaţia este gravă!” Pentru a preîntâmpina transmiterea oricăror alte detalii şi pentru a-l face pe Ceauşescu să înţeleagă că Verdeţ era efectiv sechestrat, unul dintre minerii din escortă a trântit telefonul în furcă.

Ceauşescu se afla la momentul respectiv în concediu pe malul Mării Negre. Pus în faţa acestei situaţii, Ceauşescu şi-a întrerupt concediul, s-a deplasat mai întâi la Craiova, apoi la Târgu-Jiu şi Deva, după care a preluat comanda trupelor de Securitate şi a funcţionarilor de partid, care urmau a fi angajate în stingerea focarului protestatar.

Ceauşescu a sosit în 3 august 1977 la Lupeni, cu un convoi de maşini negre, care au încercat să forţeze trecerea prin masele de mineri. Nu s-a reuşit acest lucru, iar Ceauşescu a fost nevoit să se dea jos din maşină, pentru a-şi croi drum către biroul directorilor minei. Se pare că Ceauşescu a fost extrem de surprins să vadă un număr atât de mare de protestatari. Atmosfera era extrem de tensionată, dar au existat totuşi voci din mulţime care au scandat „Ceauşescu şi minerii!”, dar treptat s-au făcut auzite şi lozinci de genul „Jos burghezia proletară!”

Constantin Dobre a citit în faţa lui Ceauşescu revendicările minerilor, constând din 26 de puncte cu caracter tipic sindicalist, referitoare la programul de lucru, norme, pensii, aprovizionare, locuinţe şi investiţii.

Ceauşescu s-a arătat refractar la început. Greviştii au vociferat, s-au auzit huiduieli şi fluierături, s-a scandat chiar „Jos Ceauşescu!” Acesta a cedat în cele din urmă, mai ales după ce gardul depozitului de lemne s-a prăbuşit sub greutatea minerilor urcaţi pe el, producând un zgomot infernal şi speriindu-i pe cei prezenţi. Secretarul general al partidului a promis să îmbunătăţească condiţiile de muncă şi de trai a minerilor şi, în final, a fost aplaudat. Un tânăr miner, plin de entuziasm, (s-a speculat că ar fi fost un om al Securităţii) a propus ca lui Nicolae Ceauşescu să-i fie atribuit titlul de „miner de onoare”.

După ce Nicolae Ceauşescu a acceptat revendicările minerilor, aceştia s-au dispersat şi unii chiar s-au reîntors la muncă în schimbul de noapte. Ceauşescu, epuizat de discursul de câteva ore pe care l-a ţinut în faţa ortacilor, a părăsit locul în mijlocul suitei sale. Acesta a revenit la Petroşani, unde s-a desfăşurat un miting după moda vremii, cu urale şi aplauze prelungite, în cadrul căruia nici nu s-a pomenit de greva de la Lupeni. În perioada imediat următoare desfăşurării grevei nu au existat represalii. Ceauşescu a ordonat să fie satisfăcute unele din promisiunile sale, respectiv reducerea zilei de muncă de la 8, la 6 ore, aprovizionarea magazinelor a fost îmbunătăţită, dar revendicările referitoare la limita de vârstă şi de pensionare nu au fost îndeplinite.

După sărbătorirea Zilei Minerului (8 august) au început acţiunile crunte de reprimare împotriva participanţilor mai activi la grevă. În prima etapă, au fost organizate şedinţe de partid şi de sindicat, la care greviştii au fost catalogaţi drept elemente anarhiste, declasate, oameni de nimic, derbedei, impostori, infractori etc. Greviştii care erau membri de partid au fost sancţionaţi sau excluşi din PCR.

Organele specializate ale Securităţii, Miliţiei şi Procuraturii au efectuat recunoaşterea minerilor care au participat în mod activ la grevă. Au fost chemaţi la sediul securităţii unii ingineri şi şefi de sectoare pentru a-i identifica cu ajutorul fotografiilor şi filmărilor realizate pe ascuns a celor cu rol important în desfăşurarea grevei. Cel puţin 600 de grevişti au fost interogaţi la sediul Securităţii din Petroşani şi maltrataţi în numeroase rânduri.

Operaţiunile Securităţii au fost conduse de generalii Emil Macri şi Nicolae Pleşiţă. A urmat apoi întocmirea dosarelor penale. Au fost intentate procese de drept comun, cu acuzaţii de ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea liniştii publice şi, în cazurile mai grave, de lovire şi vătămare corporală. Au fost întocmite 150 de dosare. În urma proceselor au fost internaţi la psihiatrie 50 de protestatari. 15 grevişti au fost condamnaţi la închisoare, între 2 şi 5 ani. Mulţi participanţi (probabil 300) au fost siliţi să părăsească domiciliul şi să se mute împreună cu familia într-o localitate desemnată de autorităţi. Agenţi ai Securităţii au fost angajaţi în mine, în scopul culegerii de informaţii, supraveghere şi chiar intimidare fizică. Au fost detaşaţi sau angajaţi în întreprinderile din zonă foşti delicvenţi de drept comun. Pentru a suplimenta forţa de muncă, au fost trimişi să lucreze la exploatările miniere şi militari în termen. Pe termen lung, organele de partid au sporit activitatea ideologică în zonă.

Greva a avut repercusiuni importante şi asupra aparatului de partid şi de stat. Au fost schimbaţi din funcţie mai mulţi funcţionari de partid şi de stat, atât la nivel local, judeţean, cât şi în Bucureşti.

Prima relatare a unui martor ocular despre grevă aparţine lui Istvan Hosszu, un miner din Valea Jiului, care a părăsit România în 1986, şi a fost difuzată într-un interviu acordat postului de radio „Europa Liberă”, la 17 iulie 1986. Faptul că mijloacele de informare în masă române nu au relatat despre greva din Valea Jiului dovedeşte, încă o dată, totala subjugare a presei, ca unealtă manipulată de regimul comunist şi ilustrează tactica interdicţiei totale în materie de difuzare folosită de autorităţi în întreaga perioadă postbelică pentru a bloca ajungerea unei informaţii potenţial dăunătoare regimului în rândurile populaţiei.