31 ianuarie: Moartea domnitorului Mircea cel Bătrân

La 31 ianuarie 1418, se stinge din viață Mircea cel Bătrân, unul dintre cei mai străluciți voievozi pe care i-a avut Țara Românească, un voievod considerat de cronicile germane din Evul Mediu „cel mai viteaz şi cel mai ager” dintre principii creștini ai acelor timpuri. În timpul domniei sale dintre anii 1386 şi 1418, Țara Românească a atins cea mai mare întindere de până atunci, Mircea ajungând să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, el dovedindu-se un bun conducător atât în ceea ce privește treburile țării, cât și relațiile externe. Conform cercetărilor istorice, se pare că Mircea cel Bătrân era fiul lui Radu I, identificat de mulți istorici cu legendarul Radu Negru, voievod mitic al începuturilor statului medieval Țara Românească și fratele vitreg al domnitorului Dan I, pe care l-a urmat la tron după moartea acestuia în anul 1386. Odată urcat pe tronul țării, Mircea se va opune tendințelor de expansiune ale Ungariei și Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării, încercând, de asemenea, să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Balcani. De altfel, Mircea va intrat în conflict cu Imperiul Otoman datorită intervențiilor sale în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării, astfel că, în 1395, sultanul Baiazid I zis și „Fulgerul” va trece Dunărea în fruntea unei forțe armate însemnate pentru pedepsirea domnitorului muntean. Mircea, bazându-se doar pe o mică armată și neputându-se opune într-o luptă deschisă armatei turcești, va alege o tactică de hărțuire căutând să atragă armata otomană într-un loc mlăștinos pentru a nu o lăsa să se desfășoare. Bătălia finală se va da la Rovine în ziua de 17 mai 1395, iar armata Țării Românești va obține o importantă victorie împotriva turcilor. Dar, întrucât sultanul otoman trimite noi trupe în Ţara Românească, Mircea cel Bătrân ia decizia de a se retrage în Transilvania și de a aștepta ajutorul celorlalte țări creștine implicate în lupta antiotomană. Numai că, în lipsa domnitorului din cetatea de scaun, turcii îl așază pe tronul țării pe Vlad Uzurpatorul, cel care va fi înlăturat de către Mircea în 1396, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg. Tot în 1396, Mircea, în calitate de principe creștin, va participa la cruciada antiotomană încheiată cu dezastrul de la Nicopole, iar în anul următor 1397, pe râul Ialomița, Mircea cel Bătrân va zdrobi armatele otomane ce se întorceau din expediții de jaf în Transilvania. Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk la Ankara, în vara lui 1402, va deschide o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, ce îl face pe Mircea să organizeze noi campanii împotriva turcilor, reușind chiar în anul 1404 să se impună ca şi conducător peste ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră, adică Dobrogea de astăzi, și să alipească acest ținut Țării Românești. Mai mult, el se va implica în lupta pentru tronul imperiului, ajutându-l pe unul dintre pretendenți, pe nume Musa Celebi, să devină sultan pentru o perioadă scurtă de timp. Numai că un alt pretendent la tronul imperiului, pe nume Mahomed I , reușește să-și înfrângă oponenții, să devină sultan și să plănuiască o expediție de pedepsire a voievodului valah. Pentru a evita campania sultanului, dar mai ales pentru a nu implica țara într-un nou război cu turcii, Mircea acceptă să semneze, spre sfârșitul domniei, un tratat de pace cu Imperiul Otoman, imperiu care recunoștea autonomia Valahiei în schimbul unui tribut anual. După o domnie de 32 de ani, Mircea cel Bătrân se va stinge din viață la Curtea de Argeș, la 31 ianuarie 1418 și va fi înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, rămânând în istoria națională și universală ca o figură proeminentă a luptei antiotomane a creștinilor din această zonă a Europei.

Domnia lui Mircea

Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23 septembrie 1386. El găsește Ţara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înțelepte promovate de înaintașii săi şi va continua consolidarea economiei, Armatei, Administrației şi Bisericii.

Rezultatele obținute îi vor permite să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar şi ale Poloniei, care urmăreau în special acapararea gurilor Dunării, şi să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Balcani.

Politica internă

Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Argeş. Din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail, acesta avându-şi curţile la Târgovişte.

Economia ţării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite şi taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente şi cu valori potrivite, precum şi prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate şi privilegii în acest sens. Se înființează noi surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale şi sare cresc.

Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curţii. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu adunarea impozitelor şi judecarea pricinilor şi le sunt stabilite clar jurisdicția, precum şi datele pentru strângerea dărilor.

Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, şi oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite şi se pare că reactivează această obligație pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme şi întărește sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării.

Mircea ctitorește o serie de mănăstiri şi biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiştilor şi caligrafilor, precum şi prin crearea școlii de pictură religioasă şi activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție şi asupra credincioșilor din Ardeal.

Politica externă

În vederea păstrării independenței Țării Românești, Mircea a încheiat alianțe cu regele Sigismund al Ungariei, interesat la rândul său în stăvilirea extinderii Imperiului Otoman. Mircea a devenit vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, şi Amlaş şi Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran şi domeniul Bologa cu 18 sate. Cu toate că jurământul de credință nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul militar între cele două ţări, încheiat la Braşov în 1395.

Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu voievodul Petru Muşatin al Moldovei încă din 1389. Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reușit, în 1389, să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două ţări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo, relațiile dintre Ungaria şi Ţara Românească se înrăutățesc. Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînnoiește în 1410 tratatul cu Polonia.

În 1400, Mircea îl îndepărtează de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul şi îl impune ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I. Până la moartea voievodului muntean, relațiile dintre cele două țări vor rămâne cordiale.

Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate şi cu regii/ țării din sudul Dunării. În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa şi o alipește Țării Românești în 1388.

Sfârșitul domniei

Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează, spre sfârșitul domniei (1415 sau 1417), un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită la Constantinopol un fiu drept garanție.

Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408.

„Principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager”, aşa cum a fost numit de către istoricul german Leunclavius, Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani. Pe plan intern, domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, şi un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe lăcașe de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria şi Polonia, cât şi cu Imperiul Otoman, căruia i-a determinat o bună bucată de timp situația internă. Reușind să împiedice în mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân devine o figură proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.

Surse: lecțiadeistorie, wikipedia, enciclopediaromaniei