„30x30”. Salonul de pictură foarte mică 2017 – București Periplul expozițional 1

Profesor universitar
dr. Nicolae Suciu

„Moartea picturii a fost deseori anunțată.
Afirmația că «pictura este desuetă ca gen artistic», frizează prostia și lipsa culturii vizuale contemporane chiar dacă unele «găști», câțiva «ideologi» încearcă cu obstinație să inoculeze această falsă idee. Și să o impună! Moartea picturii este un adevăr? Cu siguranță nu! Afirmația este valabilă pentru cei ce se uită doar în anumite reviste... pentru o nișă deci, plină de complexe și prejudecăți. După istoria sincronizării cu orice preț, cu rezultate nu întotdeauna convingătoare, iată că arta autohtonă își caută cu asiduitate identitatea”.
„30x30”(Salonul de pictură foarte mică) este, cred, o întrebare și un răspuns... Dacă am forța o comparație am spune că expoziția de față este muzică de cameră (expirată, și ea, nu?!), adică intimă, discretă, tonală și încărcată de energii pozitive, cu atât mai rău... Ca să fie în trend ar trebui să fie neopop cu trimiteri sociale și politice....
Cu un potențial cultural mult peste forța economică sau politică, România artistică își caută în continuare „calea regală”(Andre Malraux).
Cei 11 artiști profesori, membrii ai Departamentului Pictură, propun de această dată într-un format fix (30x30 cm), imagini ale propriilor preocupări picturale. Programatic, expoziția actuală nu are nimic autohtonist sau pășunist, dar nici nu face concesii
modelor sau modelelor în vogă, și de această dată propunem o altă atitudine. Sinceră și tranșantă.
Ca să încheiem într-un ton mai detașat, parafrazându-l pe Ion Mureșan, ne întrebăm: Ce este pictura?! Pictura e mai grea...!!! ” -  Pictor, Marcel Bunea.

Acest concept însoțește expoziția Salonului de Pictură Foarte Mică de la Galeria Căminul Artei, parter, vernisată joi, 17 mai a.c. Deși eram în București la acea dată, nu am putut participa la vernisaj. Ca de fiecare dată când mă aflu în București, îmi iau răgazul necesar pentru un periplu expozițional prin galeriile de artă din zona centrală a Bucureștiului (atâtea câte au mai rămas în administrația Uniunii Artiștilor Plastici din România) pentru a vedea, a mă informa sau a mă „delecta” cu noutățile aduse în lumea artei contemporane românești. Nu pot rata totodată, vizite în librării, anticariate sau să în­cerc șansa unui „bilet în plus” la un spectacol de teatru, în funcție de pre­țiosul timp pe care îl am la dispoziție.
Fascinat de ideea programului ex­pozițional și de răspunsul la întrebarea „Ce este pictura?!!”, revenit în liniștea atelierului meu, am reflectat despre semantica limbajului vizual, despre morfologia elementelor de limbaj plastic, despre destinul și rostul creației artistice într-o lume galopantă, mercan­tilă, interesată doar de eficiența pro­ducției artistice a societății contemporane.

În acest context am recurs la autoritatea științifică a profesorului Roger Pouivet de la Universitatea din Nancy 2, nume de referință în comunitatea filosofilor și esteticienilor din Occident, preocupat deopotrivă de filosofia analitică, sis­tematică, metafizică, estetică a artei și religiei și am încercat să aflu un răspuns la întrebarea: „Ce este o operă de artă?”. Mi-am asumat o misiune di­ficilă, întrucât răspunsurile nu pot însuma multitudinea conceptelor cu­prinse într-o definiție. Redau totuși pen­tru utilitatea cititorului și nu numai, câteva exemple a unor astfel de definiții: „Opera de artă este realizarea sensibilă a ideii”, „Arta este o stare de spirit”, „Opera de artă este expresia sinelui de către artist”, „Opera de artă este donația invizibilului în vizibil”, „Opera de artă face vizibilul vizibil”, „Opera de artă este o întâlnire”, „Opera de artă este ceea ce deschide o dimensiune inaccesibilă oricărei alte expe­riențe”, „Arta este ceea ce se expune: opere, instalații, performance-uri, cărnuri, excremente, cadavre, prostituate etc.”, „Opera de artă este subversiunea oricărei norme și demistificarea oricărei realități sociale”. „Nu sper – precizează autorul - să elimin frustrarea provocată de orice definiție, dar mă tem și mai mult să nu adaug confuzie într-un domeniu în care aceasta nu lipsește. Cititorul va judeca singur”.

Revenind la expoziția enunțată anterior, mi-am permis câteva consemnări, pe mar­ginea lucrărilor expuse într-o „cheie de lectură” personală. Departe de a im­pune „mode” și de a „da sen­tințe” în domeniul picturii contemporane, expo­ziția se constituie mai degra­bă o confesiune profesională prin rostirea per­sonală (aproape în taină) a fiecărui expozant. Nimic nu este sonor, strident și niciuna din lucrări nu își reclamă întâietatea de a fi privită prin dimensiuni exacerbate, picturile ex­puse, con­firmă anticipat o dorință a coeziunii de grup, a unui front comun în fața avalanșelor și discursurilor de tot felul, acum când fluxul financiar, stabilește cotele și standardele de eficacitate estetică în domeniul artelor vizuale.

Pe o parte dintre artiștii expozanți am avut bucuria de a-i cunoaște încă din timpul studiilor liceale și a anilor de fa­cultate, cât și a simpozioanelor, ex­po­zițiilor în care ne-am întâlnit. Iden­tific în lucrările expuse câteva coordonate ale programului expozițional prezentate de corpul profesoral al Specializării pictură de șevalet al Universității Naționale de Artă din București: Cătălin Bălescu (Rector al Universității Na­ționale de Artă), aduce prin lucrarea expusă parfumul vechi al picturii nobile cu rezonanțe baroce prin jocul de plin-gol al compoziției, echilibrat prin ponderi vizuale elaborate. Marcel Bunea (Director de Departa­ment) recurge la principii compozi­ționale în realizarea unui triptic unitar, bazat pe principiu percepției culorilor în funcție de alăturarea lor, cu alb, gri sau cu complementarele lor. Cezar Atodiresei (Decan al Facultății de Artă), cu preocupări mai vechi a unor spații plastice în care rigoarea liniei și a formelor stabilește principii compozi­ționale îmbinând fuzionarea culorilor la delimitarea de contur și subliniind în interiorul cadrajelor vibrația tușelor de culoare, a convulsiilor expresive ale unui registru afectiv. Petru Lucaci (Președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România) speculează expresivitatea registrelor dominate de valorile dintre alb și negru, reiterând misterul ampren­tărilor sensibile și tactile ale duc­turilor liniare, ce devin forme în sine. Expun alături de cei menționați anterior pictorii: Mihai Sâr­bulescu, George Moscal, Ion Anghel, George Mircea, Alexandru Răd­van, Andrei Tudoran, Traian Boldea.
Caracterul unitar, cât și conceptul ex­pozițional, disting această expoziție dintre manifestările artistice ce se des­fă­șoară în această perioadă în București.
Voi continua acest periplu expozițional și în următoarea ediție a GAZETEI.