30 ianuarie 1649 – moartea regelui Angliei, Carol I Primul rege judecat si executat

La 30 ianuarie 1649, Regele Angliei, Carol I, a fost decapitat. O coincidenta ciudata a facut ca tot in 30 ianuarie, dar 1661, Oliver Cromwell, omul care invinsese armatele regale si insistase ca regele sa fie executat, sa fie deshumat, la trei ani de la moartea sa, judecat pentru regicid si spanzurat. In prima jumatate a secolului al XVII-lea, Anglia condusa de Carol I Stuart se afla in pragul revolutiei. Intre un Parlament, care stia ca-i convocat cu parere de rau, si un rege care nu credea in drepturile Parlamentului, conflictele erau inevitabile. Casatoria regelui cu o catolica de doar 15 ani, Henrieta-Maria, fiica cea mai mica a regelui Frantei, Henric al IV-lea a acutizat tensiunile. Englezii protestanti credeau ca o regina franceza n-a adus niciodata o mare fericire Angliei. O domnie nepopulara Parlamentul din 1628, ales intr-o atmosfera invrajbita, i-a reamintit regelui ca era dator sa respecte legile regatului. Parlamentarii au intocmit celebra Petitie a Drepturilor, a carei originalitate a constat in faptul ca ea a incercat sa stabileasca o limita precisa intre puterea regala si puterea legii. Petitia a devenit una din legile fundamentale ale regatului. Ea restrangea extrem de mult prerogativele regelui. Printre altele, nu-i mai ingaduia sa intretina o armata permanenta. Conflictul dintre regele catolic si Parlamentul protestant a avut in mare masura un caracter religios. In 1629, o rezolutie a Parlamentului a decretat ca oricine va indemna sa se perceapa impozite neacordate de Parlament va fi considerat inamic public. Carol a raspuns arestand noua membri ai Camerei Comunelor, fiind hotarat sa se lipseasca de Parlament. Scrierile si predicile au inceput sa fie cenzurate, intrunirile interzise. Cu toata nepopularitatea acestor masuri, multa vreme nu s-a produs nici o revolta serioasa. Acestui popor atat de preocupat de legalitate si obisnuit in secolul dinastiei Tudor sa-l respecte pe suveran ca pe un personaj sfant, o rascoala impotriva regelui i se parea un act monstruos. Printre vechile impozite pe care oamenii regelui le-au reinviat s-a numarat si acela numit ship money, impozitul naval. Ca un impozit sa fie acceptat de englezi, acesta trebuia votat de Parlament, lucru care nu s-a intamplat. Conflictul dintre rege si Parlament devenise manifest. Cu toata severitatea cenzurii, au inceput sa circule pamflete impotriva curtii. Reactia a fost dura. Unui pamfletar i s-au taiat urechile si acelasi tratament a fost aplicat unui pastor protestant si unui doctor. Publicul din Londra a privit cu indreptatita oroare tratamentul barbar aplicat celor trei gentlemeni. In clipa in care calaul s-a apropiat de ei, un imens strigat de manie s-a ridicat din multime. Creste mania poporului englez, fenomen grav intr-un stat in care singura forta a suveranului consta in dragostea poporului fata de el. Legea, mai tare decat regele Suprema nebunia a fost pretentia de a le impune scotienilor, atat de indarjiti in a-si apara biserica lor presbiteriana, rugaciunile si ritualul anglican. Scotienii s-au revoltat. Regele a luat hotararea de a trimite o armata impotriva lor, dar pentru a obtine banii necesari intretinerii unei armate, regele a fost nevoit sa convoace in 1640 Parlamentul. Dupa o sesiune de numai optsprezece zile, timp in care parlamentarii nu numai ca nu au acceptat cererea regelui, dar l-au si criticat, „Parlamentul scurt” a fost dizolvat. Fara bani, fara soldatii din comitatele din nord, Carol a fost nevoit sa convoace un nou parlament, tot in 1640. Noul Parlament a fost format din gentilomi, proprietari, oameni seriosi, religiosi, cultivati, care doreau sa revina cat mai curand posibil la domeniile lor familiale. Departe de a fi ostili institutiei monarhice, ei nu concepeau alta, dar aveau de rezolvat cu Carol doua conflicte, unul politic si unul religios, conflicte care otraveau viata Angliei de la urcarea pe tron a dinastiei Stuart. Parlamentarii au reusit sa-i impuna regelui mai multe acte. Regele nu mai putea guverna fara parlament si nu mai putea percepe impozite fara votul parlamentului. Legea devenea mai tare decat regele. Carol I nu a gasit nicio solutie pentru a iesi din aceasta dilema: sau sa restabileasca prin forta autoritatea sa, sau sa devina o umbra de rege. Razboiul civil era fatal, pentru ca nici un minister responsabil nu se interpunea intre rege si Parlament si astfel cele doua puteri se ciocneau. Regele a agravat tulburarile, facand un joc dublu. Confirma cu docilitate legile votate de parlament, iar in secret conspira impotriva legilor si a Parlamentului. El se considera insa in stare de razboi, in care totul este permis. Razboiul civil In aceste conditii, venise timpul ca fiecare englez sa opteze pentru una dintre tabere. Nordul catolic si vestul erau mai curand aproape de rege, sudul si estul alaturi de Parlament, dar frontierele acestea nu au fost niciodata bine delimitate. In 1642, regele a parasit Londra. Nimeni din tabara parlamentara nu dorea, la inceputul razboiului, sa-l doboare pe Carol Stuart. Nimeni nu-si imagina ca ar putea sa se lipseasca de el. Ideea despre caracterul sacru al regalitatii, pe care secole de-a randul de respect fata de ea o intiparise in mintile oamenilor, ramanea intacta. Cele doua armate erau total nepregatite, dupa o indelungata perioada de pace de sub domnia dinastiei Tudor. Carol avea un plan, acela de a inconjura Londra; Parlamentul n-avea nici unul, in afara doar de a-l prinde pe rege viu. Inceputul razboiului s-a aratat favorabil regelui, care, in urma unei batalii indecise, la Edgehill, a putut concentra trei armate impotriva Londrei. Daca ar fi avut bani si daca ar fi dus o politica mai sincera, Carol ar fi putut invinge, dar regele a incercat sa negocieze in acelasi timp si cu scotienii, si cu Franta (prin intermediul reginei), si cu Parlamentul. Alianta pe care parlamentarii au reusit s-o realizeze cu scotienii le-au adus, in 1644, victoria de la Marston Moor, datorata unui mic nobil din Hungtinton, Oliver Cromwell, un om cu o profunda credinta religioasa. Cromwell a recunoscut superioritatea cavaleriei regale si necesitatea, in cazul in care armata parlamentara voia sa iasa invingatoare, de a o recruta dintre soldatii devotati cauzei si nu dintre mercenari sau insi nepasatori. „Un numar mic de oameni cinstiti valoreaza mai mult decat o multime”, credea Cromwell, care voia sa formeze un batalion sacru, o trupa de soc. A creat 14 escadroane formate din oameni uniti printr-o disciplina comuna – „coastele de otel”. Acestea au obtinut victoria decisiva de la Naseby, din 1645. Regele a decis sa se predea scotienilor, dar acestia l-au predat Parlamentului. Carol a reusit, la 11 februarie 1647, sa fuga din Londra intr-o ambarcatiune pe Tamisa si s-a refugiat in castelul Carisbrooke. O scrisoare a lui catre regina, scrisoare care a fost interceptata, releva ca regele Carol incerca sa aduca o armata scotiana in Anglia. Cromwell a repurtat o victorie rapida si completa, regele redevenind prizonierul Parlamentului in Londra. Regicidul La 20 ianuarie 1649, s-a deschis procesul regelui. Acuzarea spunea: „Carol Stuart, rege al Angliei, primind o putere limitata, aceea de a guverna in baza si conform legilor regatului, si nu altmintrelea, in mod miselesc si cu rea-vointa, a declarat razboi Parlamentului si, ca provocator al acestui razboi, s-a facut vinovat de toate tradarile, omorurile si jafurile comise in timpul zisului razboi”. Era o inculpare fara valoare legala, dar regele a fost condamnat la moarte. La 4 ianuarie 1649, Camera Comunelor s-a declarat exponenta puterii supreme in Anglia. Declarand ca poporul este „izvorul oricarei puteri legale” si considerand ca ei exprima vointa acestuia, membrii Camerei au declarat ca in stat ei reprezinta „puterea suprema, ale carei hotarari au putere de lege, fara consimtamantul regelui si al lorzilor”. Tribunalul a fost format din 135 de oameni. Multi comisari nici nu s-au incumetat macar sa participe la un asemenea „proces nemaiauzit” si sa-l judece pe „unsul lui Dumnezeu”. La prima sedinta a tribunalului, au fost prezenti doar 53 de membri ai tribunalului. Unul dintre comisari, Ludlow, a cerut pedeapsa cu moartea, caci „tara se va curata de sangele varsat doar prin sangele aceluia care l-a varsat”. Printre membrii tribunalului existau si din aceia care ridicau cu hotarare obiectii impotriva sentintei de condamnare la moarte. Cromwell s-a straduit sa le arate judecatorilor, care sovaiau, importanta istorica a executarii regelui. Daca regele ramanea in viata, atunci lucrurile vor merge ca inainte, daca nu mai rau. Binele poporului cerea moartea regelui. „Savarsiti o opera de scurta durata, dar dreapta. Domnul Dumnezeu va porunceste acum sa-l pedepsiti pe acest asupritor al Angliei. Fapta aceasta va fi pomenita in vremurile ce vor veni cu respect de toti crestinii si cu groaza de toti tiranii lumii”. La 26 ianuarie 1649, tribunalul a pronuntat in sfarsit sentinta: Carol Stuart, tiran, ucigas si dusman declarat al statului englez, urma sa fie executat „prin despartirea capului de trunchi”. Sentinta a fost semnata doar de 59 de comisari. La 30 ianuarie 1649, calaul a taiat capul regelui, in fata unei multimi imense. Ironia istoriei a facut ca la 30 ianuarie 1661, cadavrul lui Cromwell sa fie deshumat, la trei ani de la moartea sa, judecat, condamnat pentru regicid si spanzurat. Un rege trist si lipsit de imaginatie „Cine priveste atent, in portretele lui Van Dyck, tristul si frumosul chip al lui Carol I se mira mai putin de nenorocirile care au dat peste dansul. Exista in trasaturile sale noblete, cinste, timiditate, dar si un fel de sumbra incapatanare. Regele Carol I era un barbat cast si pios. Rosea cand auzea un cuvant nelalocul lui si ramanea tacut cand nu-i placea vreo atitudine. Lipsit de imaginatie, nu prevedea niciodata reactiile supusilor sai. Cand reactiile acestea ii erau ostile, se simtea surprins, si o violenta oarba – violenta timizilor – il cuprindea. Avea sincera dorinta de a face lucrurile cum trebuie, dar se fixase la un sistem de idei pe care nici discutiile, nici experienta nu le-au putut modifica vreodata. A murit repetand afirmatiile pe care le facuse toata viata” – André Maurois Marele invingator al regelui „Melancolic, prada cosmarurilor, o buna parte a vietii lui se scurgea in stari de comuniune mistica. Se lasa in voia emotiilor mai mult decat un englez obisnuit si-i vedeai deseori lacrimi in ochi. Cand era vorba sa-si apere credinta, Cromwell putea sa fie dur, dar era de o blandete nemarginita fata de acei crestini care nu cereau altceva decat sa traiasca in deplina curatenie sufleteasca. De multe ori, in preajma unei mari batalii sau a unei importante hotarari, a fost fugind de oameni, inchizandu-se undeva cu Biblia in mana si rugandu-se vreme indelungata. Limbajul sfintei carti devenise stilul lui firesc” – André Maurois Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro