3 românce care au schimbat lumea

Elisa Leonida Zamfirescu, prima femeie inginer din lume

Elisa Leonida s-a născut la Galați, pe 10 noiembrie 1887, într-o familie de intelectuali. A avut 10 frați. Anastase Leonida, tatăl Elisei, era de formație militar și, din acest motiv, familia Leonida a fost nevoită să se mute foarte des. Elisa Leonida a studiat clasele primare la școala din Galați. A continuat cursurile la Școala Centrală de Fete din București.

După terminarea studiilor liceale, s-a înscris la Școala de Poduri și Șosele din București, însă a fost respinsă din cauza faptului că era femeie. Prejudecățile timpurilor ei nu permiteau unei reprezentante a sexului frumos să urmeze o școală la care erau numai bărbați. După eșecul de la Școala de Poduri și Șosele din București, Elisa Leonida a încercat să se înscrie la alte școli tehnice, însă s-a lovit de aceleași prejudecăți.
În 1909, a decis să părăsească România și a plecat în Germania mânată de dorința de a deveni inginer. S-a înscris la Academia Regală Tehnică din Berlin, devenind astfel prima femeie student aici. Nici admiterea la Academia Regală Tehnică din Berlin nu s-a dovedit un lucru ușor.
Decanul Hoffman, cel care conducea școala tehnică, a încercat să o convingă că rolul femeii este la cratiță. În ciuda acestui lucru, românca a reușit să fie admisă și a urmat cursurile școlii unde erau înscriși numai bărbați. Pe par­cursul studenției, a continuat să se lovească de prejudecăți.
Mulți colegi și chiar profesori au ocolit-o pe motiv că era femeie, considerând că locul ei era la cratiță și nu în sala de curs. Și-a convins atât colegii, cât și profesorii, a reușit să termine școala în 1912, fiind catalogată drept cea mai silitoare studentă. Faptul că o femeie reușise să învingă într-un domeniu adresat exclusiv bărba­ților nu a fost trecut cu vederea de presa vremii.
Numele primei femei inginer în lume a făcut înconjurul presei și realizarea ei a fost mediatizată și în presa vremii din România. În 1912, ziarul Minerva îi dedica un articol cu titlul: „Elisa Leonida, prima femeie inginer din țara noastră și din Germania”.
„O compatrioată a noastră, domni­șoara Elisa Leonida, în loc să studieze Literele sau Medicina sau, mai rău, Dreptul, a studiat ingineria la Charlottemburg. În inginerie viitorul femeilor e mare, domni­șoara Elisa Leonida a trecut cu deosebit succes examenul final, obținând diploma de inginer” (ziarul „Minerva”, 1912).
După ce numele ei a ajuns celebru, românca a primit mai multe oferte de muncă de la firme mari din străinătate. A preferat, însă, să se întoarcă în țară, unde s-a angajat la laboratorul Institutului Geologic Român din București. A lucrat ca laborant, până la izbucnirea Primului Război Mondial, când a plecat pe front cu organizația Crucea Roșie.
În timpul războiului, l-a cunoscut pe inginerul Constantin Zamfirescu cu care s-a căsătorit chiar pe front. Cei doi ingineri și-au legat destinele în 1918, iar la eveniment a fost prezentă și Regina Maria. După război, și-a continuat activitatea la Institutul Geologic. A condus mai multe laboratoare de ana­lize geologice, s-a preocupat de analiza apei potabile, a diverselor minerale, petrol, gaze, cărbuni, bituminide solide, roci de construc­ție și de prepararea minereurilor.
De-a lungul carierei ei profesionale, a semnat 85.000 de buletine de analize. Rezultatele acestor analize au fost publicate în seria „Studii economice”, editată de Institutul Geologic. A scris o serie de monografii precum „Contribuțiuni la studiul bauxitelor din România” (1931) și „Studiul chimic al cromitelor din Munții Orșovei” (1939).
A fost profesoară de fizică și chimie la Școala de Fete „Pitar Moș” și la Școala de Electricieni și Mecanici. A profesat până la 1 mai 1963.
La data când a acceptat să iasă la pensie avea 75 de ani. În calitate de președinte al Comitetului de luptă pentru pace din Institutul Geologic, a luat atitudine față de înarmarea atomică, adresând un protest competent și justificat comisiei de dezarmare din Londra. Intervenția sa, în care a atras atenția asupra pericolului armei ato­mice, a fost comunicată oficial la ONU.
Elisa Leonida Zamfirescu a fost prima femeie membră AGIR și membră a Asociației Interna­țio­nale a Femeilor Universitare. A încetat din viață la 25 noiembrie 1973, la vârsta de 85 de ani.

Maria Cuțarida - Crătunescu, prima femeie medic din România, doctor în medicină

Maria Cuțarida-Crătunescu s-a născut la 10 februarie 1857, la Călărași. A urmat studiile liceale la Școala Centrală din București și le-a continuat la Zurich.

În anul 1877, s-a înscris la Facultatea de Medicină din Zurich, dar, pentru că avea dificultăți în vorbirea limbii, s-a transferat la Universitatea din Montpellier, unde și-a susținut teza de licență în limba franceză.
Stagiul de spital și de pregătire pentru doctorat l-a făcut la Paris. A ajuns doctor în medicină în 1884, cu teza „Despre hidroreea și valoarea ei semiologică în cancerul corpului uterin“.
Activitatea sa din străinătate a fost urmărită în România. Când își făcea stadiul la Paris, ziarul „Românul” vorbea despre ea în termeni elogioși în articolul „O româncă, doctor în medicină”. În același an în care a obținut doctoratul, a revenit în România, pentru a obține dreptul de liberă practică și a-și echivala diploma din străinătate. A trecut examenul cu calificativul „Mag­na cum laude”.
Revenită în țară, Maria Cu­țarida-Crătunescu a făcut o ce­rere către Spitalul Brâncovenesc pentru un post de medic secundar la secția „Boli ale Femeilor”. A fost respinsă de conducere, fără să i se dea vreo expli­cație. În locul postului de doctor cerut, i s-a oferit un post de profesoară de igienă.
Anul următor, în 1885 a reușit să ocupe un post de medic secundar la Spitalul Filantropia din Bucu­rești. Aici acorda consultații gratuite. A susținut concurs pentru a obține gradul de medic primar ginecolog, dar nu a reușit să promoveze.

A devenit șef al catedrei de igienă de la Azilul „Elena Doamna”, și mai târziu șeful secției de ginecologie de la Filantropia. Și-a dat demisia în 1894, după ce a intrat în conflict cu Eforia Spitalelor. Instituția decisese să modifice profilul secției unde lucra Maria Cuțarida-Crătunescu din ginecologie în chirurgie ginecologică. Prima femeie doctor din România a protestat și, pentru că demersul ei nu a avut succes, a preferat să demisioneze.
Din dorința de a întinde o mână de ajutor copiilor sărmani, în 1897 a înființat Societatea Materna. Doi ani mai târziu, a organizat prima creșă, la Fabrica de Tutun din București. Aici asigura consultații pentru 2000 de muncitoare, în perioada 1885 - 1898.
În 1900, se făcea auzită la Paris, la Congresul acțiunilor feministe, unde a prezentat lucrarea „Munca femeii în România“. A reușit să alcătuiască o statistică a femeilor care au putut să promoveze intelectual.

„Numărul ce rezultă din titlurile academice acordate celor 825 de fete în decurs de 26 de ani vorbește îndeajuns în favoarea activității noastre intelectuale. Într-adevăr, din 1875, de la promovarea primei fete cu bacalaureat în România, numărul lor s-a ridicat până la 432 bacalaureate, 40 licențiate în Litere și 21 licențiate în Științe, 12 doctorese în Medicină…, o doctoreasă în Drept de la Facultatea din Paris, și o licențiată în Drept, 319 profesoare de școală secundară de fete și 2 licențiate în Farmacie. Dacă la acest număr se adaugă cel al artistelor noastre și al femeilor de litere fără titlu, acesta va fi destul de elocvent pentru a arăta cât de mare este la românce elanul entuziasmului pentru munca intelectuală”, prezenta Maria Cuțarida-Crătunescu.
S-a făcut auzită la congresele de la Bruxelles (1907) și Copenhaga (1910), unde a prezentat acțiunile inițiate de medicina românească împotriva mortalității infantile și un studiu asupra crețelor din România.
În timpul Primului Război Mondial, a fost mobilizată la Institutul și Internatul Evanghelic lucrând cot la cot cu Regina Maria. Din cauza problemelor de sănătate, după război, Maria Cuțarida-Crătunescu s-a retras din activitatea medico-socială. S-a stins din viață la vârsta de doar 62 de ani.

Sarmiza Bilcescu, prima femeie avocat

Sarmiza Bilcescu s-a născut la Bucureşti, la 25 aprilie 1867, tatăl ei fiind Dumitru Bilcescu, şeful Controlului Finanţelor la acea vreme şi bun prieten al familiei Brătianu, iar mama sa, Maria Bilcescu.

Cea care a fost botezată după numele Sarmisegetuza şi era alintată „Miza” avea să manifeste, în copilărie, apucături băiețești, luându-se mai mereu la trântă cu băieții lui Brătianu, primind şi porecla de „Voinica”.
Până la vârsta de șapte ani, a studiat acasă cu dascălul Păun, iar apoi a frecventat cursurile Colegiului „Sf.  Sava“ din Capitală.
În 1884, a obținut diploma de bacalaureat, apoi, după ce şi-a dorit să acceadă la cursurile Facultății de Litere de la Paris,  beneficiind de susținerea necondiționată a părinților, se decide să se înscrie la cursurile Facultății de Drept de la Sorbona.
Acest fapt era unul cel puțin inedit în epocă, ea fiind prima fată care participa la cursurile cu profil juridic, spre admirația colegilor ei băieți, însă un lucru care nu a fost văzut cu ochi buni de către profesorii de la Sorbona. Ba chiar, la unul dintre primele cursuri, Sarmiza a fost pur şi simplu dată afară de profesorul Paul Sonday, care a zbierat: „Fără femei!… Știința se face între bărbați!“. Apoi, după câteva luni de cursuri, portarul facultății i-a interzis accesul în facultate. În pofida acestor obstacole, românca nu a cedat nicio clipă, fiind însă extrem de hotărâtă să dărâme acest tabu, şi a afirmat neîncetat că dreptul la educație al unei femei nu poate fi îngrădit, declarând: „Într-o țară în care chiar şi pe ușile închisorilor stă scris: «Libertate, Egalitate, Fraternitate», nu puteți împiedica o femeie să se instruiască, doar pentru că este femeie!“.
După primul ei an de studii, din mulțimea de profesori care nu erau favorabili prezenței Sarmizei la cursurile de Drept, se distinge atitudinea profesorului ei de Drept Civil, Colmet De Santerre, care, dovedind un comportament exemplar, adresându-se studenților, le mulțumește pentru că au acceptat-o printre ei pe studenta româncă.
Susținută puternic şi de mama ei, care i-a stat alături în toți cei cinci ani de facultate, şi-a luat toate examenele cu brio, obținând, în 1887, licența în științe juridice, iar la 12 iunie 1890 a intrat în istorie, devenind prima femeie din lume care, după ce şi-a susținut teza de doctorat la Facultatea de Drept, a obținut titlul academic de doctor în Drept al Universității din Sorbona, cu teza „Despre condițiunea legală a mamei în dreptul român şi francez“, un document care a promovat ideea egalității femeii cu bărbatul în căsnicie şi în privința drepturilor asupra copilului.
Aprecierile finale ale profesorilor săi sunt elocvente: „Neobosită, demnă de toată lauda şi cu un comportament ireproșabil“.
A revenit în România, solicitând înscrierea în Baroul Ilfov, care la acea vreme cuprindea şi Bucureştiul – şi, implicit, dreptul de a profesa. Era prima cerere de accedere în organizația avocaților venită din partea unei femei, şi, deși inițial conducătorii profesiei nu au știut cum să o interpreteze – în contextul în care la acea vreme dictonul de bază era „inteligența unei femei este frumusețea sa” -, în cele din urmă au hotărât: „Nu este cu putință de a împiedica petiționara de a fi înscrisă ca avocat“, o decizie care a făcut înconjurul lumii şi a stârnit admirație. Trebuie menționat că sprijinul cel mai mare a fost acordat de faimosul avocat și om politic Take Ionescu, acceptarea ei în barou fiind posibilă şi prin ajutorul oferit de onorabilul jurist Constantin Dissescu.
Surprinzător, poate, deși avea în față o carieră plină de o potențială strălucire, Sarmiza Bilcescu a ales să nu pledeze niciodată la bară. Fiindcă mentalitățile erau greu de schimbat, ea era mai mereu ocolită de clienți, astfel că ea înțelege imediat că nu va putea profesa.
A urmat, în schimb, o carieră dedicată vieții de familie, luptei pentru drepturile femeilor şi mai ales actelor de caritate.
La 18 martie 1894, înființează Societatea Domnișoarelor Române, având drept scop unitatea culturală a românilor, apoi face parte din juriul general al Expoziției Cooperatorilor din țară, expoziție patronată de Altețele Regale.
În anul 1897, se căsătorește cu inginerul Constantin Alimănişteanu, considerat „cel mai distins inginer de mine” iar, mai apoi, avea să devină prietena reginei Maria, căreia i-a predat lecții de limba română şi alături de care a susținut concerte de pian.
În anul 1898, Sarmiza Bilcescu – Alimănişteanu devine mama unui băiețel, pe nume Dumitru, pe care l-a adorat şi în jurul căruia s-a construit întreaga sa viață, o dragoste învățată de la mama sa, care la rândul ei şi-a sprijinit fiica cu o dragoste nemărginită.
Interesant este faptul că, în anul 1901, s-a înregistrat a doua cerere de admitere într-un barou din România din partea unei femei, tot în Baroul Ilfov, însă solicitarea Elenei Popovici a fost respinsă!
Sarmiza Bilcescu a militat pentru înființarea de centre pentru lucrul costumelor naționale, „ateliere de cusătorie”, mai cu seamă în mediul rural, dovedind un patriotism ieşit din comun. Elocvent în acest sens este faptul că ea trimitea costume naționale unor doamne importante din afara granițelor țării sau tablouri ce conțineau imagini din țară, toate acestea ajutând la crearea unei bune imagini a României. Sarmiza Bilcescu avea să fie susținută în acțiunile sale şi de soțul ei, la rându-i un mare patriot, care, din nefericire, se stinge din viață în anul 1911.
În anul 1913, a creat Consiliul Superior al Industriei casnice, un organism menit să pună în valoare importanța şi frumusețea îndeletnicirilor şi a tradițiilor din mediul rural. Sarmiza Bilcescu îşi petrecea câteva luni pe an la Căscioarele de Călăraşi – fiind extrem de apreciată pentru sprijinul acordat pentru viața de zi cu zi a țăranilor -, dar, în egală măsură, se implica şi în multe proiecte din Muscel, loc în care era la fel de iubită pentru contribuția la viața comunității.
Ea a fost însă de un real sprijin şi pentru studenți, implicându-se în înființarea de cămine şi cantine pentru aceștia, mai ales pentru studenții de la Drept, însă a avut o contribuție importantă şi în proiecte de sprijin al educației pentru copii, în general.
A fost Președinta Federației Femeilor Universitare, a intrat chiar şi în politică candidând, în anii ’30, pe listele Partidului Național Liberal, a fost membră în comitetele de patronare ale mai multor baluri cu scopuri de binefacere. Pentru sprijinul acordat celor din jur şi pentru nenumăratele acte de caritate, a fost supranumită „mama celor necăjiți şi lipsiți, sprijinul studențimii“.
În anul 1935, a ieşit din viața publică şi s-a retras la Româneşti-Muscel, unde a trecut la cele veşnice la 26 august 1935. Sarmiza Bilcescu a fost înmormântată în costum popular naţional şi a lăsat prin testament suma de 25 de milioane de lei pentru construirea clădirii Palatului Industriei Casnice.
Fiul ei, Dumitru Alimănișteanu, la rându-i devenit membru al PNL, devine, în anul 1933, deputat, apoi subsecretar de Stat la Finanțe, în 1936, pentru ca mai apoi să se îndepărteze de grupul liberalilor brătieni și să se alăture fracțiunii liberale conduse de Gheorghe Tătărescu. Dumitru a deținut funcția de ministru de Finanțe în guvernul Petre Groza pentru doar o lună, fiind supus presiunilor de a demisiona, fapt care a și avut loc la 11 aprilie 1945.
Pe moșia de la Bilcești, jud. Argeș, sat situat lângă Câmpulung Mus­cel, Dumitru Alimănișteanu a organizat câteva ferme model și a ridicat, în perioada 1938-1943, un conac impozant, în stil românesc, cu zidărie din piatră și cărămidă aparentă, cu acoperiș din șindrilă, proiectat de arhitectul Octav Doicescu, intenționând să-l transforme într-un azil pentru bătrâni. În 1947, a fost nevoit să doneze Academiei moșia de la Bilcești, care a funcționat ca stațiune pomicolă de cercetare până în anul 2002. Conacul, gândit și ca o reședință pentru Regele Mihai, în cursul partidelor sale de vânătoare din zonă, a fost naționalizat, ajungând casă de odihnă și distracții pentru nomenclatura comunistă, Nicolae Ceaușescu apreciind locul în mod deosebit.
Dumitru Alimănișteanu a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, moment rămas în istorie sub denumirea de „noaptea demnitarilor”, alături de alți 69 de foști miniștri din perioada interbelică și a fost închis la Sighet, unde a stat până în 1955.
În anul 1959, a fost rearestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, trecând prin închisorile Sighet (a fost unul dintre puținii supraviețuitori ai acestei închisori), Pitești, Ocnele Mari, Galați, Jilava, Botoșani.
A fost eliberat la 19 septembrie 1963, iar 10 ani mai târziu a murit în anonimat, la București, în urma unui foarte suspect accident de tramvai.

Surse: wikipedia, historia, rador