28 octombrie 1959. Decretul nr. 410 de desfiinţare a mănăstirilor

Dacă în comunism instituţia Bisericii a fost supusă tuturor restriştilor politice, au existat locuri în care spiritualitatea ortodoxă se păstra neatinsă: mănăstirile, schiturile şi refugiile schimnicilor. Spre acestea şi-au îndreptat comuniştii cele mai furibunde atacuri.

La 28 octombrie 1959, Prezidiul Marii Adunări Naţionale adopta Decretul 410, care aducea o serie de amendamente Decretului nr. 177/1948 pentru regimul ge­neral al cultelor religioase. Aplicate retroactiv, măsurile cuprinse în Decretul 410 au avut efecte devastatoare asupra vieţii monahale din România, care cu greu au putut fi contracarate.
Mănăstirile au intrat în atenţia Securităţii încă din 1948, motivele fiind în principal două: pericolul care îl puteau reprezenta din punct de vedere politic (sprijinirea miş­cării de rezistenţă antico­munistă, adăpostirea de persoane ostile re­gimului) şi cel spiritual, mănăs­tirile constituind adevărate centre de menţinere a credinţei autentice, fapt care nu putea fi acceptat de către un regim politic ateu. Din acest motiv, documentele Securi­tăţii vorbesc cu dispreţ de „armata neagră a călugărilor şi călugă­ri­ţelor” care trebuia combătută prin toate mijloacele.

Acţiunile împotriva mănăstirilor s-au intensificat începând din anul 1955 şi au cunoscut un vârf după revoluţia maghiară din 1956, când s-a considerat că un număr foarte mare de „elemente ostile” s-au refugiat în monahism. De asemenea, noua campanie ateistă de­clan­şată de liderul sovietic Nichita Hruşciov, odată cu Congresul al XXI-lea al PCUS, a avut o influen­ţă certă şi asupra deciziilor luate în domeniul religios de liderii comu­nişti de la Bucureşti.
Până la Decretul 410 au fost o serie de alte măsuri administrative aplicate „la sugestia” autorităţilor comuniste. La sfârşitul anului 1958, Departamentul Cultelor a elaborat un nou regulament al mănăstirilor în care, printre altele, se prevedea că se exclud de la intrarea în monahism următoarele categorii de persoane: persoane minore, persoane care nu au minimum şapte clase elementare, persoanele care au săvârşit abateri de la regulile monahale, cele care au suferit condamnări de drept comun, „elemente contrarevoluţionare”, precum şi cei cunoscuţi cu „manifestări duşmănoase” la adresa regimului comunist. Cu ocazia şedinţei Sf. Sinod al BOR din 15 decembrie 1958, Dumitru Dogaru, secretarul general al Departamentului Cultelor, a comunicat prevederile noului re­gu­lament, cerând ca acestea să fie asumate şi puse în aplicare.
În faţa presiunilor autorităţilor,
ierarhii s-au declarat „în principiu de acord” cu aceste măsuri. Însă, această atitudine a fost de fapt o amânare pentru a se căuta soluţii de rezolvare a problemei. Documentele Securităţii consemnează opoziţia a numeroşi ierarhi faţă de prevederile acestui plan. Din acest motiv, regulamentul a intrat în vigoare abia din 4 aprilie 1959, „tacit”.
Prevederile regulamentului aveau caracter retroactiv. Prin urmare, toţi monahii şi monahiile care nu îndeplineau noile criterii ale Departamentului urmau să fie scoşi din mănăstiri. În perioada decembrie 1958 - martie 1959, Securitatea a organizat împreună cu reprezentanţii Departamentului Cultelor o amplă campanie de verificare a întregului personal monahal, stabilind pe cei care îndeplineau criteriile de exclu­dere. Urmau să plece din mănăstiri peste 3.000 de vieţuitori.
În urma întocmirii tabelelor, s-a ajuns la concluzia că un număr mare de mănăstiri urmau a fi desfiinţate din „lipsă de vieţuitori”. De aceea, s-au prevăzut măsuri precise ca localurile aşezămintelor desfiinţate să primească noi destinaţii. Acţiunea de scoatere de vieţuitori din mă­năstiri era încredinţată oficial Departamentului Cultelor, care putea să recurgă la sprijinul Securităţii, camuflată sub acoperirea organelor de Miliţie.

Reticenţa monahilor şi opoziţia uno­ra dintre ierarhi a făcut ca până la 1 noiembrie 1959, „doar” 1.200 de călugări să părăsească mănăstirile. Apreciindu-se că numărul mănăs­ti­rilor şi al călugărilor continuau să fie mare, la 28 octombrie 1959 a fost emis Decretul 410 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, care completa Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, astfel: era introdus articolul 71 în care se preciza că pot fi admişi în monahism bărbaţi la vârsta de 55 ani şi femei la 50 de ani „dacă renunţă la salariu sau la pensia de la stat, dacă nu sunt căsătoriţi şi dacă nu au obligaţii pe baza Codului fa­miliei”. Acest decret a fost o metodă ca statul comunist să nu se mai împiedice de o decizie a Sinodului, asumându-şi deschis paternitatea acţiunii de reprimare a monahismului românesc.
Conform unor cifre parţiale din do­cumentele fostei Securităţi, la 1 ia­nuarie 1959, în România existau 224 de mănăstiri ortodoxe, pentru ca în octombrie 1959 (adică după aplicarea prevederilor regulamentului monahal) să fie inventariate 194 de mănăstiri. La 31 martie 1960, mai funcţionau 132 mănăstiri. În final, Securitatea estima că a reuşit desfiin­ţarea a 92 de mănăstiri.

Tot din date parţiale aflăm că la 1 ianuarie 1959 erau 6.014 monahi şi monahii. Securitatea estima că, după toate măsurile aplicate, urmau să rămână în mănăstiri cel mult 1.400 de vieţuitori. Potrivit documentelor cercetate, numărul monahilor scoşi din mănăstiri este de aproximativ 4.750.

Un document al Securităţii din aprilie 1960 arată că principala opoziţie faţă de „reforma monahală” propusă de Guvern „a manifestat-o patriarhul BOR, Justinian Marina. Pe această poziţie el s-a afirmat încă în şedinţa Sinodului, iar apoi a întreprins o serie de manevre şi acţiuni pentru compromiterea hotărârii luate, astfel: faţă de alţi conducători ai Bisericii şi călugări cu care a venit în contact, Justinian Marina şi-a manifestat deschis intenţia de a nu recunoaşte hotărârea Sinodului, explicând-o ca fiind o măsură a statului, ci nu a Bisericii şi contravenind regulilor canonice; pe unii călugări care urmau să plece din monahism i-a îndemnat să facă cereri să rămână pe mai departe în mănăstiri, cereri pe care le-a aprobat personal; sub pretextul înfiinţării unor ateliere biseri­ceşti a căutat să concentreze un grup de călugăriţe care urmau să iasă din monahism, la Mănăstirea Dealul, care la acea dată nu mai era locuită de călugări; folosindu-se de faptul că unele călugăriţe dintre cele care urmau să fie scoase din monahism erau proprietarele unora din încă­perile mănăstirile respective, Justi­nian Marina le-a indicat să rămână pe mai departe în locuinţele lor”.
De asemenea, patriarhul s-a folosit de statutul de monument istoric al unor mănăstiri, menţinând în acestea vieţuitori sub pretextul îngrijirii şi punerii în valoare a obiectivelor istorice.
„Drept urmare, se consemna în do­cu­ment, un număr însemnat de călu­gări care părăsiseră viaţa monahală au revenit în mănăstiri, necesitând în multe cazuri intervenţia organelor MAI”.

Decretul 410 din 19 noiembrie 1959 prevedea ca în mănăstirile de monahi să rămână numai personalul ce împlinise sau depășise vârsta de 55 de ani, iar în mănăstirile de călugăriţe, numai personalul care atinsese vârsta de 50 de ani. În urma aplicării acestui decret au fost excluse din monahism câteva mii de monahi și monahii și au fost desfiinţate mai multe mănăstiri și schituri. Înainte de promulgarea acestui decret, aparatul represiv comunist își intensificase acţiunile de supraveghere a mănăstirilor (indiferent de cult) încă din anul 1948, când mai multe organizaţii anticomuniste, între care și Mișcarea Naţională de Rezistenţă, au găsit un sprijin important în bisericile, mănăstirile și schiturile din întreaga Biserică Ortodoxă Română.
Noua prigoană declanșată contra mănăstirilor în anii 1958-1960 corespunde „celui de-al doilea îngheţ” intervenit imediat după retragerea Armatei Roșii din România.
Valul de arestări căruia i-au căzut victime intelectuali, clerici (mo­nahi), studenţi, trebuia să arate Kremlinului că liderii PRM de la București nu au abandonat „vigilenţa revoluţionară”. În anii premergători Decretului și după aplicarea lui, foarte mulţi monahi (din diferite trepte de slujire) și monahii au fost acuzaţi de diverse manifestări împotriva regimului comunist: că desfășoară activităţi dușmănoase contra reformelor regimului; că au legături cu elementele reacţionare și legionare; că au fost adepţi ai regimului antonescian și au susţinut războiul împotriva Rusiei prin cuvântări și instigaţii; că au atacat prin predici, materialismul dialectic; că sunt ostili regimului; că difuzează știri reacţionare auzite la posturile imperialiste.
 

Ce s-a întâmplat cu călugării scoși din mănăstiri?

În principiu, toţi trebuiau să-şi asume cât mai vizibil condiţia laică, deoarece erau urmăriţi de Securitate în cazul în care încercau să continue viaţa monahală în afara mănăstirii (purtarea veşmintelor monahale, întâlniri ale fostelor soboare sau frecventarea clădirii fostei mănăstiri). Minorii au fost încredinţaţi părinţilor, iar adulţii erau încurajaţi să se căsătorească ca o garanţie că au terminat cu jurământul fecioriei şi erau încadraţi în câmpul muncii ca o dovadă că au devenit „elemente productive”, care să contribuie la edificarea socialismului.
Cum prin grija patriarhului Justinian mulţi dintre monahi aveau calificări în diverse meserii, ei şi-au conti­nuat în întreprinderile şi cooperativele comuniste meseria deprinsă în atelierele mănăstireşti (pictura, sculptura, ţesutul, croitoria, activităţile agricole, educaţia etc.).
O categorie aparte de monahi este reprezentată de cei care aveau proprietate în cadrul mănăstirii. Aceştia fie au refuzat să plece, continuând să vieţuiască în cadrul mănăstirii, fie au preferat să-şi demoleze casele.
Situaţia cea mai grea au avut-o monahii în vârstă, care au fost scoşi din mănăstire sub pretextul neştiinţei de carte. Mulţi nu aveau unde să se îndrepte, iar pentru ei s-au făcut eforturi serioase pentru a rămâne în mănăstiri.
În fapt, majoritatea călugărilor care au fost scoşi din mănăstiri au continuat să ducă, şi în lume, în mod discret, o viaţă monahală exemplară, aşteptând momentul să poată reveni la vechile vetre de sihăstrie. Toţi aceştia trebuie cinstiţi pentru tenacitatea cu care şi-au apărat vocaţia de monah.