28 iunie: Asasinatul de la Sarajevo, pretextul care a dus la declanșarea Primului Război Mondial

La data de 28 iunie 1914 la Sarajevo în Bosnia, a avut  loc asasinarea de către naționalistul sârb Gavrilo Princip, a arhiducelui Franz Ferdinand moștenitorul tronului Austro-Ungariei, iar acest asasinat a fost ,, scânteia'' ce a dus la izbucnirea Primului Război Mondial.
În ziua de duminică, 28 iunie, Franz Ferdinand și soția sa Sofia, sosiți de la Viena în urmă cu trei zile, au participat la slujba religioasă ținută la capela hotelului unde erau cazați, apoi au plecat la ceremonia organizată în onoarea lor la primăria orașului. Pe drum, în timp ce traversau un pod peste râul Milijacka, un naționalist sârb, pe nume Nedjelko Cabrinovic a aruncat o bombă spre mașina care-i transporta pe prințul moștenitor și pe soția sa. Au fost rănite douăsprezece persoane, însă nimeni nu a fost ucis, atentatorul fiind repede arestat.
După ce a ajuns la Primărie și a ținut un discurs, Franz Ferdinand i-a cerut șoferului să-l ducă la spital pentru a vizita victimele atentatului comis împotriva sa. Șoferul însă a luat-o pe o cale greșită și după ce a trecut pe podul Imperial, mașina a ajuns pe o stradă foarte îngustă nemaiputând înainta. Astfel când mașina s-a oprit un alt naționalist sârb, pe nume Gavrilo Princip, a tras cu pistolul și l-a lovit pe prințul moștenitor în gât și pe soția sa, prințesa Sophia, în stomac. Oamenii din jur s-au aruncat asupra sa și n-a mai reușit să-și folosească arma, dar a reușit să înghită o pastilă cu cianură care însă nu și-a făcut efectul.
Mașina imperială s-a îndreptat rapid spre reședința guvernatorului, dar pe drum prințesa Sophia și-a pierdut cunoștința și s-a prăbușit pe genunchii soțului ei care începuse să sângereze din ce în ce mai mult. Rănită mortal, prințesa Sophia a murit la ora 10:45, iar 15 minute mai târziu a murit și prin­cipele moștenitor Franz Ferdinand.
După atentat, consiliul de miniștri austro-ungar a dat Serbiei un dur ultimatum, cerând arestarea urgentă a celor care au planificat atentatul, considerând in același timp Serbia direct responsabilă pentru cele întâmplate la Sarajevo. Ultimatumul însă nu a fost acceptat de Serbia, ce a răspuns că nu este implicată în atentat, iar acest răspuns  a făcut ca Austro-Ungaria să declare război Serbiei și să o atace, determinând  Rusia să intre în război. În replică, Germania, aliata Austro-Ungariei, va declara război Rusiei și apoi Franței, iar începând din acest moment, războiul va lua amploare și va antrena în această uriașă conflagrație un mare număr de state de pe toate continentele, conflagrație în care și-au pierdut viața milioane de oameni.

Maramureșul și Primul Război Mondial
Maramureşenii au primit vestea începerii primului război mondial la 1 august, când toate clopotele au început să bată, a năpastă. De atunci, Maramureşul n-a fost niciodată la fel. În urma tragediei lor, a rămas o statistică seacă: la o populaţie de 75.388 de români din comitat, au participat direct pe front 9.645. Au murit pe câmpul de luptă 1.037 ostaşi, morţi în temniţe, în pribegie sau în spitale 171, s-au întors acasă 953 invalizi, 698 răniţi, dar ulterior vindecaţi.
Maramureşenii au fost încorporaţi în primul rând în Regimentul 85 Infanterie cu sediul la Sighet. Mai aveau apoi Regimentul 12 Honvezi, regimentul de la Satu Mare şi alte unităţi militare.

Introduşi în sectoarele cele mai grele ale fronturilor, în regimente de asalt (numite în popor şi de „şturm”) având „dreptul” de a purta în lupte tricolorul naţional român şi a porni la atac pe muzica marşului „Deşteaptă-te române” au luptat şi mulţi au căzut fără voia lor pentru o cauză străină neamului nostru. La lupte au luat parte mii de români maramureşeni, majoritatea înrolaţi în Regimentul 85 Infanterie cu garnizoana la Sighet. Au luptat pe fronturile din Galiţia, Ucraina, Serbia, Italia, în marile bătălii de la Lemberg, Doberda, Manilova, Piave. Pentru a întregi tabloul suferinţelor îndurate de românii maramureşeni şi în primul război mondial, amintim foametea şi rechiziţiile forţate din zonă. În anul 1915 episcopul greco-catolic Victor Mihalyi de Apşa este nevoit să se adreseze primul ministru al Ungariei pentru a ajuta populaţia înfometată a Comitatului Maramureş. Cererea nu a fost satisfăcută motivându-se prioritatea pentru trenurile militare şi apropierea liniei frontului.

Primele bătălii
În ziua de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria, după o rivalitate ce durase ani întregi, a declarat război Serbiei. Franța și Rusia s-au mobilizat imediat ca răspuns la mobilizarea austriacă. Părea că, criza va escalada și că înfruntarea era inevitabilă. Ultima săptămână din luna iulie a fost caracterizată de un schimb continuu de telegrame între cancelariile din marile capitale europene. Diplomații europeni și unii oameni politici încă mai credeau că, criza se va rezolva. Gravitatea crizei era însă, subevaluată. Astfel, Tisza, primul ministru al Ungariei (Transleithaniei), excludea riscul izbucnirii unui război european.
La 1 august, Germania intră în scenă, declarând război Rusiei, după ce i-a cerut să pună capăt mobilizării. Pentru a evita riscul susținerii unui război prelungit pe două fronturi simultan, strategia germană prevedea ca, în caz de conflict cu Rusia, să distrugă preventiv armata franceză după Planul Schlieffen, plan inițiat și pregătit de Alfred von Schlieffen în 1905. Printr-o manevră de învăluire, armatele germane trebuiau să traverseze teritoriul Belgiei pentru a pătrunde pe teritoriul francez dinspre nord și a ocupa rapid porturile de la Canalul Mânecii, Dunkerque și Le Havre, obiectivul final fiind încercuirea Parisului. Operațiunea avea să dureze 42 de zile și să se încheia cu o victorie, înainte ca Rusia să ducă la bun sfârșit mobilizarea trupelor acesteia și să declanșeze un atac pe frontul estic.

La 2 august, trupele germane au ocupat Luxemburgul, în timp ce în Franța s-a emis ordinul de mobilizare (solidară cu Rusia care, deja, mobilizase), iar în 3 august, Germania a declarat război Franței. La 4 august, după ce i s-a refuzat cererea de liberă trecere a trupelor, Germania a invadat Belgia. Violarea neutralității Belgiei a determinat Marea Britanie să intre în conflict.
La 23 august, Japonia, motivată de competiția comercială germană din China, a declarat război Germaniei. Pe 27 august, japonezii și britanicii au atacat portul german Qingdao din China, blocada fiind încheiată în noiembrie, cu victoria Aliaților. La 1 noiembrie, Imperiul Otoman a intrat în război alături de Puterile Centrale. Între timp, Italia a ales să fie neutră.
Inițial, era un război local dintre Austro-Ungaria și Serbia. Dar odată cu implicarea Franței, Marii Britanii, Germaniei și Rusiei, războiul a căpătat o scară continentală. Era imposibil ca războiul să fie limitat spațial. Războiul se propagase după ce mari puteri industriale cu creșteri demografice au intrat în conflict.
Marile puteri europene se pregăteau de mult timp pentru un război european. Armatele aveau forțe inegale. Germania considera de un secol că războiul trebuia cultivat ca o știință pentru profesioniști, nu ca o simplă răfuială sau ocupație pentru aristocrați. Helmuth Johannes Ludwig von Moltke (1848-1916) - nepotul celebrului mareșal Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke (1800-1891), un mare strateg, care timp de 30 de ani fusese șeful Statului Major General al armatei prusace și obținuse victorii categorice în războaiele purtate cu Danemarca (1864), Austria (1866) și Franța (1870-1871) - a fost numit șef de Stat Major în 1906 și a aplicat, consecvent, planul creș­terii eficienței aparatului național de război, iar în 1914 a fost determinat să aplice planul Schlieffen. Tradiția militaristă prusacă  modelase structura socială a imperiului care dispunea de un număr mare de oameni apți pentru serviciul militar. Cei mai buni dintre cei selectați erau instruiți printr-un antrenament îndelungat. Statul Major German conta pe mijloace logistice superioare, pe spiritul de elită și pe efective mari, Germania putând trimite 5 milioane de soldați pe front. Aliatul austro-ungar dispunea de forțe mult inferioare.
În tabăra Antantei, Franța și Marea Britanie dispuneau de tehnologie militară dezvoltată și de un mare randament de producție, deși se înfruntau cu numeroase probleme. Franța era nevoită să susțină unilateral războiul, fiind dezavantajată în privința efectivelor, reușind să mobilizeze 4 milioane de soldați. Marea Britanie deținea superioritatea  navală. Contribuția ei inițială constă în trimiterea pe continentul european a unui contingent de 100 000 de soldați din Forța Expe­diționară Britanică. Imperiul Rus avea  la rândul său, probleme privind efectivele, iar mobilizarea, din cauza distanțelor mari, se desfășura lent.

Răspunsul la chemarea la arme era pozitiv oriunde, nu doar în statele participante. Însuflețiți de propagandă, voluntari din dominioanele coloniale (Australia, Canada, India, Algeria, Senegal și Maroc) au răspuns chemării la arme din motive ca sentimentul datoriei și loialității față de țară, dar erau atrași și de perspectiva unui salariu fix și spiritul de aventură.
În Marea Britanie, apelurile aveau un ecou mai puternic în rândurile claselor de mijloc înstărite, fiind formate batalioanele „Pals”, ca Grimsby Chums, detașamente alcătuite din oameni care provin din aceeași regiune sau comune, înrolându-se împreună, ca tovarăși, mulți dintre ei fiind muncitori din aceeași breaslă, sau foști elevi ai unor colegii prestigioase.
Se credea că războiul va fi de scurtă durată și că soldații se vor întoarce în casele lor înainte de Crăciun. În ambele tabere opuse se manifesta euforia colectivă care însoțea plecările spre front ale trenurilor pline de soldați, hrăniți cu entuziasm, de mulțimile adunate în piețe și gări, care fluturau steaguri și se îmbrățișau de rămas-bun, născându-se sentimente de fraternitate și solidaritate menite să unească. Niciunii nu se așteptau că aveau să fie duși în trenuri precum „vitele la abator”, așa cum, după încheierea războiului, aveau să susțină pacifiștii.

La toate puterile europene prevala consensul intern în fața inamicului, fiecare dintre ele considera că are pretenții justificate, astfel: Germania, care avea pretenția supremației europene, lupta împotriva auto­crației ruse; în Franța domnea sentimentul de revanșă împotriva tradiționalului adversar german, care îi luase teritoriile în războiul anterior; Rusia, pretindea că lupta să apere slavismul de amenințarea germană și cea otomană; Marea Britanie considera că Germania, prin politica ei expansionistă, devenea un rival periculos în competiția pentru supremația navală și industrială

STATISTICI

La o populaţie de 75.388 de români din comitat, au participat direct pe front 9.645 şi mobilizaţi la partea sedentară 753. Au murit pe câmpul de luptă 1.037 ostaşi, morţi în temniţe, în pribegie sau în spitale 171. s-au întors acasă 953 invalizi, 698 răniţi, dar ulterior vindecaţi. Numărul celor deplin rămaşi la sfârşitul războiului este de 6.500 de ostaşi. În urma decedaţilor şi dispăruţilor în marea conflagraţie au rămas 1.039 văduve şi 2.556 orfani. După clasele sociale au luat parte la lupte sau activităţi legate de război 36 de intelectuali, 73 comercianţi sau meseriaşi şi 10.290 de ţărani.


Surse: wikipedia, lectia de istorie