28 iunie 1519 – Carol Quintul este ales imparat al Imperiului Romano German

Nascut in 1500 la Gand, Carol al V-lea a fost rege al Aragonului (1516 – 1556) si imparat al Imperiului Romano German (1519 – 1556). Fiu al lui Filip cel Frumos de Burgundia si al Ioanei Nebuna, Carol a fost educat in climatul flamand al umanismului crestin sub indrumarea lui Adrian Florensz (mai tarziu papa Adrian VI) si a lui Guillaume de Croy, senior de Chièvres. La moartea tatalui sau, in 1506, Carol a devenit duce de Burgundia sub tutela bunicului sau, imparatul Maximilian I si sub regenta matusii sale, Margareta de Habsburg, pana cand a fost declarat major de catre Statele Generale din Burgundia (1515). Un an mai tarziu, la moartea bunicului sau, Ferdinand de Aragon, Carol a mostenit regatele Aragon, Neapole si Sicilia si, nu fara conflicte, a devenit chiar si guvernator general al Castiliei in numele mamei sale, Ioana Nebuna. Dupa alti trei ani, la moartea lui Maximilian I, in 1519, a mostenit impreuna cu fratele sau, Ferdinand, domeniile austriece ale Habsburgilor, propunandu-se drept candidat la coroana Imperiului Romano German. Cel mai puternic suveran al lumii Datorita sprijinului acordat de marii bancheri germani Fugger, Carol a reusit sa cumpere voturile marilor electori, care l-au ales imparat la 28 iunie 1519, preferandu-l lui Henric al VIII-lea, regele Angliei, lui Frederic cel Intelept, elector al Saxoniei (sustinut de Sfantul Scaun) si lui Francisc I, regele Frantei (sustinut de bancherii italieni). „Electorii din Frankfurt, in 1519 nu puteau deloc sa se decida in favoarea unei candidaturi nationale. Istoricii germani au remarcat bine, Germania n-ar fi putut suporta povara unei asemenea candidaturi: ea ar fi avut de luptat concomitent impotriva celor doi candidati, Francisc I si Carol; a ales votandu-l pe Carol, cel mai mic rau si nu doar, orice s-ar fi spus, pe acela care, stapanind Viena, ii pazea granita orientala amenintata”, arata Fernand Braudel. In acel moment, Carol a realizat o deosebit de mare concentrare de domenii (Castilia si coloniile din America Centrala si de Sud, Aragonul cu Sicilia si Neapole, Burgundia si statele mostenite de la Habsburgi). Toate acestea, impreuna cu coroana imperiala, au facut din Carol al V-lea cel mai puternic suveran al Europei primei jumatati de secol XVI, in imperiul caruia „soarele nu asfintea niciodata!”. Atat prin formatia sa culturala, cat si prin sfaturile consilierilor sai, printre care se afla si cancelarul Mercurino Arborio de Gattinara, Carol Quintul a urmarit idealul politic al unei autoritati monarhice universale care sa faca sa reinvie universalismul Sfantului Imperiu Roman prin realizarea unei Respublica Christiana: o Europa cu mai multe state, in care imparatul sa fie recunoscut drept conducatorul politic si moral al crestinatatii in lupta impotriva Islamului. Scindarea religioasa a crestinatatii aparuta in urma Reformei protestante si lupta deschisa dusa impotriva lui Carol de Francisc I al Frantei au facut imposibila atingerea unui asemenea proiect politic. De asemenea, si dorinta lui Carol de a asigura succesiunea la tronul imperial a fiului sau Filip a intampinat opozitia principilor germani, care au impus separarea domeniilor austriece habsburgice si a demnitatii imperiale de coroana Spaniei. Politica externa Carol a intarit legaturile cu Portugalia, legaturi initiate de catre Habsburgi si de catre bunicii sai, Ferdinand de Aragon si Isabela de Castilia, casatorindu-se cu Isabela a Portugaliei (1526). Fata de Imperiul otoman a pastrat o prudenta atitudine defensiva in momentul in care sultanul Soliman al II-lea a reluat inaintarea in Balcani. Dar dupa ce fratele sau, Ferdinand, a devenit rege al Ungariei, in urma mortii lui Ludovic al II-lea Jagello, in batalia de la Mohacs (1526), a fost obligat sa lupte cu otomanii pentru a-si apara hotarele de est ale propriilor sale domenii, pana la a apara Viena asediata (1529). In Marea Mediterana, a actionat impotriva formatiunilor arabe din Africa de Nord, care amenintau rutele comerciale dintre Italia si Spania, reusind sa cucereasca Tunisul, dar o expeditie similara in Alger a fost lipsita de succes. Politica de concilere cu Franta a slabit dupa alegerea sa ca imparat. Carol a trebuit sa infrunte ostilitatea fatisa a lui Francisc I, care s-a gasit inconjurat de domenii habsburgice. In prima faza a conflictului, Carol i-a invins pe francezi in batalia de la Pavia, in 1525, si l-a luat prizonier pe Francisc I. Prin tratatul de la Madrid, semnat un an mai tarziu, Carol i-a impus regelui Frantei sa plateasca doua milioane de scuzi de aur pentru eliberarea celor doi fii ai sai, luati drept ostatici in Spania, casatoria cu Eleonora de Habsburg, parasirea domeniilor Artois, Flandra si Bourgogne. Imediat dupa acest tratat, Carol a trebuit sa infrunte fortele Ligii de la Cognac, care-i avea pe papa Clement al VII-lea, Milano si Anglia drept aliati ai lui Francisc I, care reluase lupta. In timpul acestei etape a confruntarilor, armata imperiala aflata in Italia a ajuns la Roma, pe care a supus-o unui jaf distrugator, intre 6 – 14 mai 1527. Dupa ce Andrea Doria a trecut in serviciul sau, imparatul a reusit sa faca un compromis cu papa, prin tratatul de la Barcelona, si sa ratifice cu Franta pacea de la Cambrai. Drept rezultat al instalarii pacii generale a fost incoronarea lui Carul Quintul ca rege al Italiei si consacrarea sa ca imparat de catre papa, la Bologna (1529). Un echilibru aparent Echilibrul instaurat in Europa era doar aparent. Din acel moment, Carol a fost nevoit sa lupte pe mai multe fronturi: impotriva neclintitului Francisc I, impotriva otomanilor, aliati ai Frantei din 1536, si impotriva principilor germani luterani sprijiniti de Francisc I. Principalul adversar a ramas Franta, chiar daca a incheiat cu aceasta armistitiul de la Nisa si pacea de la Crepy, care i-a adus confirmarea stapanirii Milanului. Dupa moartea lui Francisc I (1547), razboiul a fost reluat in 1552 de fiul acestuia, Henric al II-lea, si incheiat prin armistitiul de la Vaucelles (1556). Fiind obosit si vazand ca proiectul sau de realizare a unui imperiu universal se prabuseste, Carol Quintul s-a hotarat sa abdice. Printr-o ceremonie solemna, desfasurata in 1555 la Bruxelles, imparatul a renuntat la Tarile de Jos in favoarea fiului sau, Filip al II-lea, pe care deja il investise in 1554 drept suveran la Milano si Regatul de Neapole. Tot in favoarea fiului sau a renuntat si la regatele de Aragon, Sicilia, Castilia si la coloniile din America. Fratelui sau Ferdinand, care era deja rege al Boemiei si Ungariei, i-a lasat domeniile austriece si l-a propus drept candidat pentru titlul imperial. Pana la sfarsitul vietii, Carol Quintul s-a retras sa duca o viata privata in manastirea San Jeronimo de Yuste, in Estremadura. Ideea impresurarii Frantei „Carol Quintul urmeaza in Spania lui Ferdinand. Odata cu venirea lui, totul se complica si se amplifica la fel cum se intampla la celalalt capat al marii, prin venirea lui Soliman Magnificul. Spania este surghiunita in umbra rasunatoare a imparatului. Carol de Gand a devenit Carol Quintul in 1519: ii va lipsi timpul pentru a fi si Carol de Spania. Va fi totusi dar, destul de ciudat, numai tarziu, la sfarsitul vietii, din motive sentimentale si de sanatate. Spania nu a reprezentat marele personaj al istoriei lui Carol Quintul, chiar daca ea a contribuit din plin la maretia sa. Desigur, ar fi nedrept sa nu observam ceea ce a putut aduce Spania aventurii imperiale. De altfel, insusi Regii Catolici au pregatit sansa nepotului lor. Nu au actionat ei oare in toate directiile necesare, in Anglia, Portugalia, Austria, Tarile de Jos? Nu au jucat si rejucat la loteria casatoriilor? Ideea de a impresura Franta, de a imblanzi acest vecin periculos, modeleaza dinainte curiosul imperiu habsburgic, golit, perforat parca in centrul sau (...) Sa continuam: Carol ar fi putut sa nu triumfe la alegerea imperiala din 1519. Cu toate acestea, Europa n-ar fi scapat de o mare experienta imperiala. Franta, pornita pe drumul acestei aventuri inca din 1494, putea reincepe si reusi. In plus, sa nu uitam ca in spatele sansei lui Carol Quintul s-a aflat mult timp puterea economica a Tarilor de Jos, asociata cu viata noua din Atlantic, raspantie a Europei, centru de activitate industriala si de negot caruia ii erau necesare debuseuri, piete, o securitate politica pe care imperiul german, dezorganizat, i-ar fi contestat-o.” – Fernand Braudel Cuius regio, eius religio Dupa ce l-a condamnat pe Luther in dieta de la Worms, in 1521, Carol a incercat in permanenta sa-l convinga pe papa sa convoace un conciliu general al Bisericii si s-a straduit sa apere unitatea politica si religioasa a imperiului. Esuand in tentativa de conciliere cu luteranii in timpul Dietei de la Augsburg, din 1530, Carol i-a infruntat pe principii germani protestanti, care alcatuisera Liga de la Smalkalden si doreau sa devina autonomi, invingandu-i la Mülberg. La sfarsitul razboiului, Carol a trebuit sa accepte armistitiul de la Passau, preludiu al pacii de la Augsburg (1555), in care s-a stabilit principiul cuius regio, eius religio (adica libertatea cultului pentru principii luterani si obligatia supusilor lor de a accepta confesiunea suveranului), care confirma impartirea religioasa a Germaniei. Paianjenul din mijlocul panzei sale Operei lui Carol Quintul i-a succedat, in timpul celei de a doua jumatati a secolului al XVI-lea, cea a lui Filip al II-lea, de asemenea stapanul unui imperiu, dar cat de deosebit! Eliberat de mostenirea marelui imparat, acest imperiu este chiar mai intins, mai inchegat, mai solid decat cel al lui Carol Quintul, mai putin angajat in Europa, mai puternic centrat pe Spania si astfel intors catre ocean. El are substanta, intinderea, realitatile disparate, bogatiile unui imperiu, cu toate ca suveranului sau stapan ii lipseste titlul prestigios de imparat, caci fiul lui Carol Quintul a fost exclus, cine stie dupa cate ezitari, de la succesiunea imperiala. Caracterul esential al imperiului lui Filip al II-lea il reprezinta hispanismul sau – ar trebui spus castilianismul. Aceasta realitate nu a scapat contemporanilor, prieteni sau adversari ai Regelui Prudent: ei l-au vazut aidoma unui paianjen in mijlocul panzei sale, aproape nemiscat. Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro