28 iulie. Izbucnirea Primului Război Mondial

După asasinarea, la Sarajevo, la data de 28 iunie 1914, a lui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului austro-ungar, și după un ultimatum foarte dur adresat Serbiei de către monarhia habsburgică, în ziua de 28 iulie 1914 Austro-Ungaria a declarat război Serbiei și a bombardat Belgradul, cu navele de pe Dunăre.

Ziua următoare, Germania a declarat că susține Austro-Ungaria și a ce­rut Marii Britanii să dea garanţii că îşi va menţine neutralitatea în cazul unui război gene­ralizat pe continent. Tot pe 29 iulie, Rusia a declarat mobilizarea parțială a armatei și a declarat că va fi de partea Serbiei. În aceste condiții, Germania a anunțat că va intra în război de partea Austriei, dacă Rusia nu pune capăt mo­bilizării.
La 31 iulie, Franța, Rusia și Turcia au trecut la mobilizarea gene­rală, iar Marea Britanie a cerut asigurări Germaniei că neutralitatea Belgiei va fi respectată, altfel va intra și ea în război. Răspunsul Berlinului va fi unul evaziv, din motive ce aveau să devină foarte clare în scurt timp. Astfel, la 1 august, Germania a declarat război Rusiei, iar a doua zi, guvernul britanic a promis Franţei că va împiedica flota germană să atace porturile franceze.
La 4 august, Germania a declarat război Belgiei şi a traversat frontiera în Franța, iar în aceste condiții, Marea Britanie a declarat mobilizarea generală şi a emis un ultimatum la Berlin care a expirat la miezul nopţii. Astfel, Germania şi Marea Britanie erau, la rândul lor, în război. La fel ca într-un joc de domino, urmează alte declarații de război și anume, Austro-Ungaria declară război Rusiei, la 6 august, și tot în aceeași zi, Serbia declară război Germaniei.
La rândul său, Franța declară război Austro-Ungariei, la 6 august, fiind urmată peste patru zile de Anglia, iar la sfârșitul lunii august, Japonia va declara război Germaniei, prin acest act, conflictul european va deveni unul mondial. În următorii ani, acest conflict mondial va continua prin intrarea în război a unor țări precum Italia și Bulgaria, în 1915; România, în 1916 sau Statele Unite, în anul 1917 și altele. Astfel început ca un război local între Austro-Ungaria și Serbia acest război s-a transformat într-un conflict global ce a implicat 42 de state și în urma căruia și-au pierdut viața peste 17 milioane de oameni.
 

Asasinarea lui Franz Ferdinand, arhiducele Austriei
 

În ziua de 28 iunie 1914, Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul tronului austro-ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student naționalist sârb-bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna Neagră, o societate secretă fondată de naționaliști pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care deja exista în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă, care era nemulțumită de anexarea - în 1908 - Bosniei și Herțegovinei de către Imperiul Austro-Ungar, ca și de invadarea și ocuparea violentă a provinciei de către același imperiu, în 1878.
Deși acest asasinat a fost consi­derat ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial, cauzele reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în rețeaua com­plexă de alianțe și contra­balansări care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franței și a proclamării Imperiului federal german (Al II-lea Reich), sub conducerea „cancelarului de fier”, Otto von Bismarck, în 1871.
Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza multitudinii factorilor implicați, între care: naționa­lismul, disputele anterioare nerezolvate, precum lipsa surselor de materie primă și de piețe de desfacere pentru industria central-europeană, sistemul de alianțe, guvernarea fragmentară, întârzieri și neînțelegeri în comunicația diplomatică, cursa înarmărilor etc.
 

Cauze și responsabilități
 

Cauza principală a Primului Război Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda populațiilor lor dreptul la auto-determinare. Bosnia a fost anexată de către Imperiul Austro-Ungar în 1908, în disprețul sentimentelor sau dorin­țelor populației, Austro-Ungaria însăși fiind deja, la acel moment, un stat multietnic în care numeroase minorități erau dominate de o clică de nemți și unguri. La fel cum românii transilvăneni aflați sub opresiunea austro-un­gară priveau cu speranță de ajutor spre românii deja liberi din regatul României, tot așa și sârbii din Bosnia și din restul Imperiului Austro-Ungar priveau cu speranță spre frații lor din regatul independent al Serbiei.
Monarhia habsburgică se baza mai mult pe forță împotriva popoarelor care trăiau în interiorul statului multinațional austro-ungar, decât pe loialitatea acestor popoare, și la începutul secolului al XX-lea această loialitate, în mod vădit, se dilua. Popoarele aflate în interiorul imperiilor multinaționale erau nemulțumite de frontierele existente la acel moment, precum și de modul în care aceste frontiere erau menținute prin instituții politico-statale conservatoare. De altfel, unul dintre puținele câștiguri obținute în urma Primului Război Mondial a fost chiar acest drept al popoarelor la autodeterminare. În epocă, observatorii avizați considerau că aristocrații care conduceau Imperiul Austro-Ungar promovau politici expansioniste nebunești, care erau contra propriilor lor interese: imperiul gemea deja sub greutatea propriilor contradicții și a frustrării minorităților oprimate, în timp ce conducerea îngloba Bosnia-Herțegovina, o altă provincie cu populație diversă religios și etnic.
Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru începutul Primului Război Mondial. Primele expli­cații, prevalente în 1920–1930, accentuau versiunea oficială, care, în conformitate cu Tratatul de la Versailles și Tratatul de la Trianon, plasa întreaga responsabilitate asupra Germaniei și aliaților săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susținută de Germania care a invadat, fără provocare, Belgia și Luxemburg. În această viziune, ipoteza este că responsabilitatea pentru război s-a creat prin agresiunea Germaniei și a Austro-Ungariei, în timp ce Rusia, Franța și Marea Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni. Această idee a fost, ulterior, apărată de istorici ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang Mommsen și V.R. Berghahn. Cu timpul, alți analiști au luat în considerație și factori suplimentari precum: rigiditatea planurilor militare ruse și germane, dată fiind importanța concepției de a ataca primul și de a executa planurile militare într-un ritm rapid.
Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obișnuiți cu războaie coloniale, unde au triumfat rapid și ușor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele Război cu entuziasm. Totuși, dificultățile întâlnite de Marea Britanie în războiul Zulu (1879) și în cel de-al doilea război bur (1899-1902), au redus probabilitatea că britanicii au fost naivi în privința potențialului unui război major. Faptul că nicio forță politică importantă nu s-a opus războiului a însemnat că cei care nu erau de acord cu el nu aveau destulă putere pentru a organiza o opoziție via­bilă, cu toate că pe durata războiu­lui au existat proteste minore.
O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la formarea de alianțe cu substrat militarist. Un exem­plu de militarism a fost cons­truirea vasului HMS Dreadnought, o navă de luptă revolu­­țio­nară, care avea o superioritate majoră față de navele anterioare, numite „pre-dreadnought”. Noul vas a mărit puterea maritimă a Marii Britanii și a lansat o competiție acerbă în construcția vaselor între Marea Britanie și Germania din cauza neoimperialismului. În general, națiunile care făceau parte din Tripla Înțelegere (Antanta) se temeau de cele care aparțineau la Tripla Alianță și vice versa.
Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de fervoare naționalistă, care a crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor anterioare. Această evoluție a redus opțiunile viabile ale politicienilor în iulie 1914. Eforturile diplomatice intense, menite să medieze conflictul austro-sârb, deveniseră irelevante, deoarece acțiunile agresive din partea Germaniei și a Rusiei nu făceau altceva decât să sporească, treptat, gravitatea conflictului.
Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la agravarea conflictului: toate națiunile utilizau încă telegraful și ambasadorii lor ca principală metodă de comunicare, cauzând, astfel, întârzieri de ore sau chiar de zile întregi.
 

Mobilizare și chemarea la arme
 

În ziua de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria, după o rivalitate ce durase ani întregi, a declarat război Serbiei. Franța și Rusia s-au mobilizat imediat ca răspuns la mobilizarea austriacă. Părea că criza va escalada și că înfruntarea era inevitabilă. Ultima săptămână din luna iulie a fost caracterizată de un schimb continuu de telegrame între cancelariile din marile capitale europene. Diplomații europeni și unii oameni politici încă mai credeau că criza se va rezolva. Gravitatea crizei era însă, sube­valuată. Astfel, Tisza, primul ministru al Ungariei (Transleithaniei), excludea riscul izbucnirii unui război european.
La 1 august, Germania intră în scenă, declarând război Rusiei, după ce i-a cerut să pună capăt mobilizării. Pentru a evita riscul susținerii unui război prelungit pe două fronturi simultan, strategia germană prevedea ca, în caz de conflict cu Rusia, să distrugă preventiv armata franceză după Planul Schlieffen, plan inițiat și pregătit de Alfred von Schlieffen în 1905. Printr-o manevră de învăluire, armatele germane trebuiau să traverseze teritoriul Belgiei pentru a pătrunde pe teritoriul francez dinspre nord și a ocupa rapid porturile de la Canalul Mânecii, Dunkerque și Le Havre, obiectivul final fiind încercuirea Parisului. Operațiunea avea să dureze 42 de zile și să se încheia cu o victorie, înainte ca Rusia să ducă la bun sfârșit mobilizarea trupelor acesteia și să declanșeze un atac pe frontul estic.

La 2 august, trupele germane au ocupat Luxemburgul, în timp ce în Franța s-a emis ordinul de mobilizare (solidară cu Rusia care, deja, mobilizase), iar în 3 august, Germania a declarat război Franței. La 4 august, după ce i s-a refuzat ce­rerea de liberă trecere a trupelor, Germania a invadat Belgia. Violarea neutralității Belgiei a determinat Marea Britanie să intre în conflict.

La 23 august, Japonia, motivată de competiția comercială germană din China, a declarat război Germaniei. Pe 27 august, japonezii și britanicii au atacat portul german Qingdao din China, blocada fiind încheiată în noiembrie, cu victoria Aliaților. La 1 noiembrie, Imperiul Otoman a intrat în război alături de Puterile Centrale. Între timp, Italia a ales să fie neutră.
Inițial, era un război local dintre Austro-Ungaria și Serbia. Dar odată cu implicarea Franței, Marii Britanii, Germaniei și Rusiei, răz­boiul a căpătat o scară conti­nentală. Era imposibil ca războiul să fie limitat spațial. Războiul se propagase după ce mari puteri industriale cu creșteri demografice au intrat în conflict.
Marile puteri europene se pregăteau de mult timp pentru un război european. Armatele aveau forțe inegale. Germania considera de un secol că războiul trebuia cultivat ca o știință pentru profesio­niști, nu ca o simplă răfuială sau ocupație pentru aristocrați. Helmuth Johannes Ludwig von Moltke (1848-1916) - nepotul celebrului mareșal Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke (1800-1891), un mare strateg, care timp de 30 de ani fusese șeful Statului Major General al armatei prusace și obținuse victorii categorice în războaiele purtate cu Danemarca (1864), Austria (1866) și Franța (1870-1871) - a fost numit șef de Stat Major în 1906 și a aplicat, consecvent, planul creșterii eficienței aparatului național de război, iar în 1914 a fost determinat să aplice Planul Schlieffen. Tradiția militaristă prusacă modelase structura socială a imperiului care dispunea de un număr mare de oameni apți pentru serviciul militar. Cei mai buni dintre cei selectați erau instruiți printr-un antrenament îndelungat. Statul Major German conta pe mijloace logistice superioare, pe spiritul de elită și pe efective mari, Germania putând trimite 5 milioane de soldați pe front. Aliatul austro-ungar dispunea de forțe mult inferioare.
În tabăra Antantei, Franța și Marea Britanie dispuneau de tehnologie militară dezvoltată și de un mare randament de producție, deși se înfruntau cu numeroase probleme. Franța era nevoită să susțină unilateral războiul, fiind dezavan­tajată în privința efectivelor, reușind să mobilizeze 4 milioane de soldați. Marea Britanie deținea superioritatea navală. Contribuția ei inițială constă în trimiterea pe continentul european a unui contingent de 100.000 de soldați din Forța Expediționară Britanică. Imperiul Rus avea, la rândul său, probleme privind efectivele, iar mobilizarea, din cauza distanțelor mari, se desfășura lent.

Răspunsul la chemarea la arme era pozitiv oriunde, nu doar în statele participante. Însuflețiți de propagandă, voluntari din domi­nioanele coloniale (Australia, Canada, India, Algeria, Senegal și Maroc) au răspuns chemării la arme din motive ca sentimentul datoriei și loialității față de țară, dar erau atrași și de perspectiva unui salariu fix și spiritul de aventură.
În Marea Britanie, apelurile aveau un ecou mai puternic în rân­durile claselor de mijloc înstărite, fiind formate batalioa­nele „Pals”, ca Grimsby Chums, detașamente alcătuite din oameni care provin din aceeași regiune sau comune, înrolându-se îm­preu­nă, ca tovarăși, mulți dintre ei fiind muncitori din aceeași breaslă, sau foști elevi ai unor colegii prestigioase.
Se credea că războiul va fi de scurtă durată și că soldații se vor întoarce în casele lor înainte de Crăciun. În ambele tabere opuse se manifesta euforia colectivă care însoțea plecările spre front ale trenurilor pline de soldați, hrăniți cu entuziasm, de mulți­mile adunate în piețe și gări, care fluturau steaguri și se îmbrățișau de rămas-bun, născându-se sentimente de fraternitate și solidaritate menite să unească. Niciunii nu se așteptau că aveau să fie duși în trenuri precum „vitele la abator”, așa cum, după încheierea războiului, aveau să susțină pacifiștii.
La toate puterile europene pre­vala consensul intern în fața ina­micului, fiecare dintre ele con­sidera că are pretenții justificate, astfel: Germania, care avea pretenția supremației europene, lupta împotriva autocrației ruse; în Franța domnea sentimentul de revanșă împotriva tradiționalului adversar german, care îi luase teritoriile în războiul anterior; Rusia, pretin­dea că lupta să apere slavismul de amenințarea ger­mană și cea otomană; Marea Britanie consi­dera că Germania, prin politica ei expansionistă, devenea un rival periculos în competiția pentru supremația navală și industrială.

Surse: wikipedia