28 iulie: Izbucnirea Primului Război Mondial

După asasinarea la Sarajevo la 28 iunie 1914 a lui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului austro-ungar și după un ultimatum foarte dur adresat Serbiei de către monarhia habsburgică, în 28 iulie 1914 Austro-Ungaria a declarat război Serbiei și a bombardat Belgradul, cu navele de pe Dunăre. Ziua următoare, Germania a declarat că susține Austro-Ungaria și a cerut Marii Britanii să dea garanţii că îşi va menţine neutralitatea în cazul unui război generalizat pe continent. Tot pe 29 iulie, Rusia a declarat mobilizarea parțială a armatei și a declarat că va fi de partea Serbiei. În aceste condiții, Germania a anunțat că va intra în război de partea Austriei, dacă Rusia nu pune capăt mobilizării. La 31 iulie, Franța, Rusia și Turcia au trecut la mobilizarea generală, iar Marea Britanie a cerut asigurări Germaniei că neutralitatea Belgiei va fi respectată, altfel va intra și ea în război. Răspunsul Berlinului va fi unul evaziv, din motive ce aveau să devină foarte clare în scurt timp. Astfel, la 1 august, Germania a declarat război Rusiei, iar a doua zi, guvernul britanic a promis Franţei că va împiedica flota germană să atace porturile franceze. La 4 august, Germania a declarat război Belgiei şi a traversat frontiera în Franța, iar în aceste condiții, Marea Britanie a declarat mobilizarea generală şi a emis un ultimatum la Berlin care a expirat la miezul nopţii. Astfel, Germania şi Marea Britanie erau, la rândul lor, în război. La fel ca într-un joc de domino, urmează alte declarații de război și anume, Austro-Ungaria declară război Rusiei la 6 august și tot în aceeași zi, Serbia declară război Germaniei. La rândul său, Franța declară război Austro-Ungariei la 6 august, fiind urmată peste patru zile de Anglia, iar la sfârșitul lunii august Japonia va declara război Germaniei, prin acest act, conflictul european va deveni unul mondial. În următorii ani, acest conflict mondial va continua prin intrarea în război a unor țări precum Italia și Bulgaria în 1915, Romania în 1916 sau Statele Unite în anul 1917 și altele. Astfel, început ca un război local între Austro-Ungaria și Serbia, acest război s-a transformat într-un conflict global ce a implicat 42 de state și în urma căruia și-au pierdut viața peste 17 milioane de oameni.

Asasinatul de la Sarajevo

La 28 iunie 1914, arhiducele Franz Ferdinand al Austriei, moștenitorul prezumtiv al împăratului Franz Joseph, a vizitat Sarajevo, capitala provinciei recent anexate Bosnia și Herțegovina. Șase asasini din mișcarea cunoscută sub numele de Tânăra Bosnie sau Mlada Bosna, au ocupat poziții de-a lungul traseului parcurs de coloana arhiducelui, cu intenția de a-l asasina. Aprovizionați cu arme de extremiștii din cadrul organizației sârbești de informații Mâna Neagră, ei sperau că moartea lui va elibera Bosnia de stăpânirea austriacă, deși nu se căzuse la un acord asupra a ce anume o va înlocui.

Nedeljko Čabrinović a aruncat o grenadă spre mașina arhiducelui și i-a rănit pe doi dintre însoțitorii săi, care au fost transportați la spital în timp ce convoiul și-a continuat deplasarea. Nici ceilalți asasini nu au avut mai mult succes, dar o oră mai târziu, când Ferdinand se întorcea de la vizitarea ofițerilor răniți, mașina lui a virat greșit pe o stradă unde stătea Gavrilo Princip. El a făcut un pas înainte și a tras două focuri de pistol, rănindu-i mortal pe Ferdinand și pe soția sa Sophie, care au murit ambii la scurt timp după aceea. Deși împăratul Franz Joseph a fost șocat de incident, diferendele politice și personale făceau ca cei doi să nu fie apropiați; se presupune că primul său comentariu la adresa faptelor ar fi fost „o putere superioară a restabilit ordinea pe care eu, din păcate, nu am putut-o păstra”.

Potrivit istoricului Zbyněk Zeman, reacția lui a fost mai pe larg reflectată la Viena, unde „evenimentul aproape că nu a reușit să producă vreo impresie. Pe 28 și 29 iunie, lumea asculta muzică și bea vin, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.” Impactul uciderii moștenitorului tronului avea însă să fie semnificativ și a fost descris de istoricul Christopher Clark ca „un efect 9/11, un eveniment terorist încărcat cu semnificație istorică, care a transformat atmosfera politică de la Viena”

Participarea României

În ciuda faptului că, la fel ca Italia, acceptase în secret să susțină Tripla Alianță în 1883, România s-a aflat din ce în ce mai mult în dezacord cu Puterile Centrale pe marginea sprijinului acordat de acestea Bulgariei în războaiele balcanice din 1912–1913 și pe marginea statutului comunităților etnice românești din Transilvania controlată de maghiari, care reprezentau aproximativ 2,8 milioane din populația de 5 milioane. Când elita conducătoare s-a divizat în facțiunile germanofilă și pro-Antanta, România a rămas neutră în 1914, argumentând, la fel ca Italia că, deoarece Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, nu avea nicio obligație să i se alăture. Ei au menținut această poziție pentru următorii doi ani, permițând însă Germaniei și Austriei să transporte provizii și consilieri militari pe teritoriul României.

În septembrie 1914, Rusia recunoscuse drepturile României asupra teritoriilor austro-ungare, inclusiv Transilvania și Banat, a căror anexare avea un sprijin popular pe scară largă, iar succesul Rusiei împotriva Austriei a determinat România să se alăture Antantei în Tratatul de la București din august 1916. Conform planului strategic cunoscut sub numele de Ipoteza Z, armata română planifica o ofensivă în Transilvania, apărând în același timp Dobrogea de Sud și Giurgiu împotriva unui posibil contraatac bulgar. La 27 august 1916, ea a atacat Transilvania și a ocupat părți substanțiale ale provinciei, înainte de a fi respinsă de Armata a 9-a Germană recent formată, condusă de fostul șef de stat major Falkenhayn. O ofensivă combinată germano-bulgaro-turcă a capturat Dobrogea și Giurgiu, deși cea mai mare parte a armatei române a reușit să scape de încercuire și s-a retras la București, care a căzut în mâinile Puterilor Centrale la 6 decembrie 1916.

Aproximativ 16% din populația austro-ungară dinainte de război era formată din etnici români, a căror loialitate s-a stins pe măsură ce războiul a progresat și s-a risipit aproape total când România a intrat în război; până în 1917, românii reprezentau mai mult de 50% din cei 300.000 de dezertori din armata imperială. Prizonierii de război deținuți de Imperiul Rus au format Corpul Voluntarilor Români care au fost repatriați în România în 1917. Mulți au luptat în armata română pregătită peste iarnă cu sprijin francez adus de generalul Henri Berthelot, la bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, unde, cu sprijin rusesc, armata română a reușit să oprească o ofensivă a Puterilor Centrale și chiar să câștige înapoi un teritoriu. Rămasă însă izolată după ce Revoluția din Octombrie a scos Rusia din război, România a semnat un armistițiu la 9 decembrie 1917. La scurt timp după aceea, pe teritoriul adiacent al Basarabiei, au izbucnit lupte între bolșevici și naționaliștii români, iar aceștia din urmă au cerut sprijin militar din partea compatrioților lor. În urma intervenției lor, în februarie 1918 s-a format Republica Democrată Moldovenească independentă, care a votat pentru unirea cu România la 27 martie/9 aprilie.

La 7 mai 1918, România a semnat tratatul de la București cu Puterile Centrale, care recunoștea suveranitatea României asupra Basarabiei în schimbul cedării controlului austro-ungar asupra trecătorilor din Munții Carpați și acordării de concesii petroliere Germaniei. Deși aprobat de Parlament, Ferdinand I a refuzat să semneze tratatul, sperând la o victorie a Aliaților; România a reintrat în război la 10 noiembrie 1918 de partea Aliaților, iar tratatul de la București a fost anulat oficial prin armistițiul din 11 noiembrie. Între 1914 și 1918, aproximativ 400.000 din 600.000 de etnici români au servit în armata austro-ungară, dintre care până la 150.000 au fost uciși în luptă; totalul deceselor militare și civile în granițele românești contemporane este estimat la 748.000.

Urmări

În urma războiului, au dispărut patru imperii: cel German, cel Austro-Ungar, cel Otoman și cel Rus. Numeroase state naționale și-au redobândit independența, iar altele au apărut pentru prima dată. Patru dinastii au căzut ca urmare a războiului: Romanovii, Hohenzollernii, Habsburgii, și Otomanii. Belgia și Serbia au avut mult de suferit, la fel și Franța, care a pierdut 1,4 milioane de soldați morți, fără a-i mai număra pe cei rămași infirmi. Germania și Rusia au fost și ele la fel de grav afectate.

Sfârșitul oficial al războiului

Semnarea tratatului de la Versailles în Sala Oglinzilor, Versailles, 28 iunie 1919, de către Sir William Orpen

Starea de război între cele două tabere a mai persistat încă șapte luni, până la semnarea tratatului de la Versailles cu Germania la 28 iunie 1919. Senatul Statelor Unite nu a ratificat tratatul, deși publicul îl sprijinea și nu și-a încheiat oficial implicarea în război până la semnarea Rezoluției Knox–Porter la 2 iulie 1921 de către președintele Warren G. Harding. În ce privește Imperiul Britanic, starea de război a încetat conform stipulărilor Legii de Terminare a Actualului Război din 1918 după cum urmează:

·         cu Germania la 10 ianuarie 1920.

·         cu Austria la 16 iulie 1920.

·         cu Bulgaria la 9 august 1920.

·         cu Ungaria la 26 iulie 1921.

·         cu Turcia la 6 august 1924.

Prim-ministrul grec Eleftherios Venizelos semnează tratatul de la Sèvres.

Cele mai multe comemorări consideră finalul războiului a fi odată cu armistițiul din 11 noiembrie 1918. Alte memoriale de război datează finalul lui în 1919, odată cu semnarea tratatelor de pace, și întoarcerea soldaților acasă, iar altele iau în calcul conflictele ulterioare pe scară mai mică, care au continuat Primul Război Mondial, a fi parte din conflict sau cel puțin implicarea țărilor respective în el.

Surse: lectiadeistorie, wikipedia