27 septembrie: Moartea regelui Carol I.

La 27 septembrie 1914, a încetat din viață regele Carol I al României, după o domnie de 48 de ani, cea mai lungă domnie din toată istoria statelor românești. Regele Carol I este considerat de majoritatea istoricilor unul dintre cei mai mari oameni de stat ai României, deoarece regimul politic pe care l-a promovat a asigurat dezvoltarea țării pe o linie democratică, ce a dus la demararea unui amplu proces de modernizare a statului român. Cei 48 de ani de domnie a lui Carol I au marcat o etapă de mari progrese atât în plan economic, social, administrativ, cât și în plan politic și cultural, iar sistemul de guvernare stabilit de Carol I prin Constituția din 1866 a marcat începutul regimului monarhic constituțional, un regim democratic ce a funcționat după dictonul „regele domnește, dar nu guvernează”. Născut la Sigmaringen în anul 1839, Carol provenea dintr-o familie germană cu tradiție dinastică, fiind cel de-al doilea fiu al principelui Karl Anton şi al principesei Josephine de Baden. Era înrudit cu Casa regală a Prusiei şi cu numeroase familii domnitoare din Europa, iar după ce a finalizat studiile elementare, s-a înscris la școala de ofițeri din Münster devenind ofițer al armatei germane. Va întreprinde călătorii în mai multe țări europene pentru a vedea progresele înregistrate în arta militară, apoi îşi completează studiile teoretice la Universitatea din Bönn, urmând cursuri de literatură franceză şi istorie. Întrucât familia sa avea legături de rudenie cu împăratul Franței, Napoleon al III-lea, iar România era puternic influențată de cultura şi politica franceză, prințul Carol a fost recomandat de către Napoleon politicienilor români pentru funcția de domnitor, după abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza. Astfel, în martie 1866, după organizarea unui plebiscit și în urma dezbaterilor Adunării Constituante a țării, deputații s-au pronunțat pentru alegerea principelui Carol ca domn al României. El va ajunge la București pe 10 mai 1866 și va depune jurământul în noua sa calitate, la Palatul Mitropoliei. Imediat după instalarea sa pe tron, Carol a numit un nou Consiliu de Miniștri şi a convocat Adunarea Constituantă pentru a-i atribui misiunea redactării şi elaborării unei noi Constituții a României, care să facă din domnia sa un regim democratic şi constituțional. Noua lege fundamentală a fost promulgată la 1 iulie 1866, prin această promulgare proclamându-se principiul fundamental al separării puterilor în stat. În timpul domniei lui Carol I, România și-a obținut independența față de Imperiul Otoman în anul 1877, iar prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, prestigiul țării a crescut enorm în Europa și în lume.

Ultimele clipe din viață. Sfârșitul domniei

Având cea mai lungă domnie din istoria ţării, 48 de ani, Carol I a murit pe 27 septembrie 1914 la Castelul Peleş, la vârsta de 75 de ani, fiind înmormântat la Curtea de Argeş, în Biserica Episcopală, unde, după numai doi ani de la moartea sa, a fost înmormântată şi credincioasa lui soţie Elisabeta. În acele zile grele, aceasta îi telegrafia împăratului german Wilhelm al II-lea: „Ţi-a fost credincios până la moarte”. Totodată, Ottokar Czernin, ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, afirma: „Regele Carol a murit de război. Ultimele săptămâni au fost o tortură pentru bătrânul domnitor, căci el primea comunicările pe care eu i le adresam ca niște lovituri de biciu [...] Pot spune, fără nicio exagerare, că l-am văzut prăpădindu-se zi de zi, supt aceste continue lovituri de măciucă şi că excitarea sufletească în care trăia i-a scurtat, desigur, zilele”. În acea toamnă a anului 1914, sentimentul general al opiniei publice românești a fost acela de ușurare pentru faptul că dispăruse principala piedică în calea alianței României cu Antanta şi intrarea ei în Războiul pentru Întregirea Neamului. Mihail Manoilescu nota: „în clipa în care s-a răspândit vestea morții regelui a fost, în ciuda oricărei decențe, o bucurie cum numai tineretul, totdeauna disprețuitor de forme, poate să arate. Toți eram fericiți că moartea bătrânului rege însemna căpătarea libertății pentru România de a merge împotriva Austro-Ungariei”.

Personalitatea lui Carol I

Pentru a evita atacurile antidinastice, dar şi în conformitate cu propria-i fire, Carol I a căutat să se impună printr-o viață personală exemplară, prin exactitate şi corectitudine. El nu a îngăduit existența unei camarile regale şi a interzis reginei Elisabeta să se amestece în treburile politice ale țării. De aceea, regina mamă se ocupa mai ales cu arta populară, muzica şi literatura, publicând mai multe poezii şi traduceri semnate cu pseudonimul „Carmen Sylva”. Convingerea lui Carol era că avea un rol civilizator în această parte a Europei, cultivând membrilor familiei regale o asemenea mentalitate. În desele prelegeri către moștenitorul său, nepotul Ferdinand I, regele spunea: „aici nu e o mână de barbari care să trebuiască a fi ridicați de o dinastie energică şi inteligentă la rangul națiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor care-şi are locul, deși pe nedrept necunoscut, în istoria lumii”. Permanent preocupat de asigurarea prestigiului monarhiei, Carol s-a aflat în situația, tragică pentru un om, de a fi mereu izolat, de a nu avea niciun prieten. Soția sa mărturisea că „şi în somn el poartă Coroana pe cap”. Persoana regelui inspira respect, rigiditatea dusă la extrem, spiritul de ordine ce părea unora a fi disciplină militară, se manifesta în viața de zi cu zi, ca şi în momentele solemne.

Carol I avea o mare reticență în relațiile cu oamenii politici români. El a introdus maniere „nemțești” rigide care nu o dată i-au adus critici vehemente. Din acest punct de vedere, semnificativă este ceremonia de învestire a noului guvern: „Regele primește jurământul în uniforma lui pe care o poartă mereu parcă numai în poziție de drepți, într-un fel rigid după felul ofițerilor prusaci. Jurământul era citit de fiecare membru al guvernului cu mâna pe cruce, după care era iscălit în ordinea în care miniștrii erau așezați, în ordinea vechimii”. Ion G. Duca, participant la o asemenea ceremonie, nota: „aveam impresia că suntem o companie militară. Atunci mi-am dat şi mai bine seama cum acest principe introdusese în toate formele militarismului german de care toată fiinţa lui era îmbibată”. Faptul că regele întindea miniștrilor săi un singur deget, iar celor „privilegiaţi” cel mult două degete, avea la rândul său o semnificație aparte. Așadar, prin personalitatea sa, regele Carol I a ştiut să mențină ordinea în stat şi să cultive un climat de rigoare, absolut necesar într-un proces de modernizare.

Consiliul de Coroană din iulie 1914. Neutralitatea României

Pe 4 ianuarie 1914, Ionel Brătianu obține un nou mandat de prim-ministru, iar acesta era un filoantantist convins. Au urmat vizite ale ministrului de externe rus Sazonov în ţara noastră şi chiar o întrevedere bilaterală la Constanța între Carol şi țarul Nicolae al II-lea, pe 1 iunie 1914. Pe plan intern, Brătianu cerea urgent trecerea la aplicarea reformelor, însă regele se arăta reticent, temându-se ca aceste reforme să nu stârnească lupte violente pe scena politică. Mai mult, declanșarea Primului Război Mondial a impus scoaterea reformelor de pe ordinea de zi.

Întrevedere pe 1 iunie 1914 la Constanţa între principele Ferdinand, ţarul Nicolae al II-lea şi regele Carol

Asasinarea lui Franz Ferdinand, arhiducele Austro-Ungariei, în ziua de 15/28 iunie 1914 la Sarajevo, a constituit pretextul declanșării Primului Război Mondial. La 14/27 iulie, respectiv 18/31 iulie, împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph, şi cel al Germaniei, Wilhelm al II-lea, îl anunţă pe Carol despre conflictul care va începe împotriva Serbiei şi îi cer să-şi împlinească „datoriile de aliat”. Mai mult, cancelarul german Bethman-Hollveg îi telegrafia regelui român: „Cerem mobilizarea imediată a armatei române şi îndreptarea ei împotriva Rusiei”. În aceste condiții, Carol I a convocat un Consiliu de Coroană la Castelul Peleş din Sinaia pe 21 iulie/3 august 1914. Fără nicio introducere, regele a declarat:

„Războiul general a izbucnit. Se dă marea luptă în care pentru o întreagă perioadă istorică se va stabili harta şi soarta popoarelor. Desigur că în acest război vor fi învingători şi învinşi. Dar e neîndoelnic că cei dinainte şi irevocabil meniţi să fie învinşi vor fi neutri. Aşa fiind, după matură chibzuință, convingerea mea adâncă este că datoria României este să execute tratatele ce o leagă de Tripla Alianţă.”

Pentru a fi mai convingător, Carol „a scos dintr-o casetă de fier tratatul încheiat de el şi contrasemnat de Ion Brătianu tatăl în 1883, reînnoit sub guvernele Catargiu, Sturdza şi Maiorescu, a căror iscălitură o purta. Nimeni altul dintre bărbații noștri politici, care se perindaseră la cârma statului, nu văzuse misteriosul document”. Regele considera o chestiune de demnitate ca România să-şi onoreze iscălitura. În schimb, grupul din jurul prim-ministrului Ion I. C. Brătianu se pronunța pentru Antanta. În cele din urmă, majoritatea a hotărât ca România să rămână neutră faţă de acest conflict. Dintre cei prezenți, numai bătrânul conservator Petre P. Carp l-a susținut cu fermitate pe șeful statului: „Cum lăsaţi pe omul aista singur?” Majoritatea s-a pronunțat pentru neutralitate, invocând şi motivul că Austro-Ungaria a atacat prima. Carol I a constatat şi s-a supus cu mare regret deciziei Consiliului: „Constat că reprezentanții ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constituțional, mă supun voinţei dumneavoastră. Mi-e frică, însă, că prestigiul ţării va ieşi micșorat din ședința de astăzi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”. Carol I a fost grav afectat de hotărârea adoptată: „După patruzeci şi opt de ani de domnie...mă văd aproape singur”, mărturisea el lui Constantin Stere. Șeful statului l-a anunțat pe împăratul Germaniei de decizia adoptată la Consiliul de Coroană, ținând însă să precizeze cât de mult suferă din această pricină. Din acest moment, întreaga politică externă a fost preluată de Ion I. C. Brătianu.

Surse: lectiadeistorie, enciclopediaromaniei