27 aprilie: Moartea marelui istoric Gheorghe Brătianu

La 27 aprilie 1953, a murit, în detenție, în lagărul de la Sighetu Marmației, Gheorghe Brătianu, un mare istoric și om politic român, președintele Partidului Național Liberal. Gheorghe Brătianu a fost un adversar înverșunat al comunismului, fapt pentru care, după război, va suferi consecințele atitudinii sale anticomuniste și antisovietice. Astfel, în anul 1947, este suspendat de la Universitate și i se fixează domiciliu forțat în București, iar în luna mai a anului 1950 este arestat de Securitate și întemnițat la închisoarea din Sighetu Marmației, fără să fie judecat și condamnat vreodată. După trei ani de detenție, unde a fost aproape permanent schingiuit, în noaptea de 27 aprilie 1953, Gheorghe Brătianu a murit în închisoare, în condiții încă neelucidate. Potrivit mărturiilor deținuților care se aflau cu el în celulă, se pare că marele istoric a fost bătut de gardieni cu sălbăticie, până când a murit.

S-a născut la 21 ianuarie 1898 la Ruginoasa, județul Iași, fiind fiul lui Ion I. C. Brătianu (1864 - 1927) și al principesei Maria Moruzi-Cuza. Mama sa era văduva lui Alexandru Al. Cuza, fiul lui Alexandru Ioan Cuza, fostul domnitor al Principatelor Unite.
Copilăria și adolescența și-a petrecut-o alături de mama sa, la Ruginoasa și la proprietatea din Iași a mamei sale, Casa Pogor. În anul 1916, și-a dat bacalaureatul la Iași, iar în vara aceluiași an îl vizitează pentru prima oară pe istoricul Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte. Nicolae Iorga a fost cel care i-a publicat primul studiu, în „Revista istorică”.
După intrarea României în război, la 15 august 1916, Gheorghe I. Brătianu, în vârstă de 18 ani, se înrolează voluntar, fiind încorporat la Regimentul 2 Artilerie. În perioada 10 octombrie 1916 - 31 martie 1917, a urmat cursurile școlii de ofițeri de rezervă de artilerie, la Iași, iar la 1 iunie 1917 este avansat la gradul de sublocotenent. În vara anului 1917, participând la luptele grele de la Cireșoaia, a fost rănit, iar după însănătoșire a ajuns din nou pe front, în Bucovina. Experiența de pe front și-a expus-o în cartea „File rupte din cartea războiului”.

După demobilizarea sa din armată, în anul 1918, Gheorghe I. Brătianu a urmat calea firească a studiilor pentru a deveni și a se afirma ca savant istoric. A luat licența în drept la Universitatea din Iași (1919), licența în litere la Sorbona, Franța (1921), a devenit doctor în filosofie la Universitatea din Cernăuți (1923) și doctor în litere (istorie medievală), tot la Sorbona, în Franța, în anul 1929.
În anul 1924, a fost numit profesor titular la Catedra de istorie medievală la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Iași. A activat în această funcție până în anul 1940, când a fost transferat la Universitatea din București, în locul lui Nicolae Iorga, pensionat la limită de vârstă, anul următor fiind numit decan al Facultății de Litere.

Din anul 1928, a devenit membru corespondent al Academiei Române, la propunerea istoricului Nicolae Iorga. În această perioadă, Gheorghe I. Brătianu a fost membru și al altor societăți și organisme științifice, lumea științifică românească și internațională recunoscându-l ca pe un savant medievist de primă talie.
Deși părinții săi s-au despărțit la scurt timp după căsătorie, chiar înaintea nașterii sale, Ionel Brătianu l-a recunoscut ca fiu legitim și a avut grijă să supravegheze formarea intelectuală a tânărului George. În timp ce tatăl său domina cu autoritate viața politică din România, el aderă la ideologia politică a Partidului Național Liberal, însă se va implica activ pe scena politică abia după decesul nefericit al bătrânului Brătianu (1926). Anul următor devine deputat în Reprezentanța Națională, fotoliu pe care îl va păstra neîntrerupt până la dizolvarea din 1940.
Treptat, Gheorghe Brătianu devine o voce activă în cadrul PNL, în special în rândul tinerei generații, însă problema restaurației carliste va genera apariția clivajului la nivelul elitei partidului. Spre deosebire de majoritatea liderilor, în frunte cu Vintilă Brătianu, unchiul său, și I. G. Duca, Gheorghe Brătianu a sprijinit reîntoarcerea în țară a principelui Carol și proclamarea acestuia ca suveran. În timpul discuțiilor din noaptea de 7 iunie, la numai o zi după sosirea inopinată la București a lui Carol, Brătianu l-a asigurat de sprijinul său total pentru anularea actelor de la 4 ianuarie 1926. Obținând sprijinul tuturor partidelor, cu excepția PNL, Carol a fost proclamat rege al României la 8 iunie 1930.

Ca urmare a atitudinii sale, Gheorghe Brătianu a fost exclus din partid. Cu toate acestea, tânărul istoric a reușit să strângă în jurul său o serie de personalități marcante ale culturii române precum Ștefan Ciobanu, C. C. Giurescu, P. P. Panaitescu, Simion Mehedinți, Arthur Văitoianu, Mihai Antonescu, ș.a., iar la 15 iunie a anunțat în­ființarea propriei formațiuni politice pe care a denumit-o tot Partidul Național Liberal. Fără o influență electorală notabilă, PNL-Georgist a sprijinit în primii ani politica lui Carol al II-lea, însă pe măsură ce acesta își accentua lupta împotriva partidismului și parlamentarismului, regimul său căpătând nuanțe autoritare, Brătianu a început să se distanțeze de atitudinile politice ale monarhului.
În alegerile din decembrie 1937, a semnat pactul de neagresiune electorală cu PNȚ și Garda de Fier împotriva guvernului condus de Gheorghe Tătărescu, prim-ministru PNL însă fără sprijinul bătrânilor din partid în frunte cu Dinu Brătianu. După ce niciun partid nu reușește să aib[ cel puțin 40% din voturi pentru a obține prima majoritară și a avea majoritate în Cameră astfel încât să susțină un guvern, Carol a chemat la guvernare partidul clasat pe locul patru, deschizând calea spre instaurarea dictaturii regale.
În aceste condiții, Gheorghe Brătianu decide să se reîntoarcă în PNL, iar la 10 ianuarie va avea loc fuziunea dintre cele două for­mațiuni. După numai trei luni, partidele politice vor fi dizolvate, iar liberalii se vor vedea nevoiți să activeze în ilegalitate.
În perioada interbelică, s-a manifestat ca adept al statu-quo-ului de după Primul Război Mondial și a atras atenția asupra păstrării alian­țelor României, considerând Rusia sovietică un adversar și un pericol pentru țară.
Ca urmare a modificării raportului de influență în Europa din anii 1935-1936, Gheorghe I. Brătianu a sesizat scăderea influenței Angliei și a Franței, deci un pericol pentru garanția păstrării granițelor României, obținute după încheierea Primului Război Mondial. Folosind deplasările în scop științific în Germania și în scop politic, a fost primit de Adolf Hitler la 16 noiembrie 1936, căruia a încercat să îi explice pericolul revizionismului maghiar, încurajat de Mussolini, dar nu a obținut niciun rezultat.
În vara anului 1940, deși nu a participat la ședințele Consiliilor de Coroană care au decis soarta României, s-a declarat adeptul rezis­tenței armate.
La data începerii operațiunilor militare ale României în cel de-al Doilea Război Mondial, la 22 iunie 1941, Gheorghe I. Brătianu a fost mobilizat în cadrul Diviziei 7 infanterie, cu gradul de căpitan de rezervă, până la 12 iulie 1941. După această dată, a fost atașat Comandamentului Corpului de Cavalerie, ca translator de limbă germană, până la demobilizarea sa, la 30 noiembrie 1941. În martie 1942, obține gradul de maior, cu care este mobilizat din nou, la Corpul de Cavalerie, între 16 iulie-24 septembrie 1942, cu care participă la luptele din Crimeea.
În primăvara anului 1945, a revenit de pe front la Școala Superioară de Război, unde a ținut patru prelegeri, rezumate ulterior sub titlul „Formule de organizare a păcii în istoria universală”, dar numai prelegerea cu numărul 1 este cunoscută în prezent.

După 23 august 1944, a fost considerat de comuniștii din România ca fiind adversar al acestora și atacat în presa de stânga ce servea interesele Partidului Comunist din România. În anul 1947, autoritățile comuniste i-au fixat domiciliu obligatoriu pe strada Biserica Popa Chițu, în București, interzicându-i și contactele cu lumea din afara țării. Totodată, a fost suspendat și din postul de la Universitate și de la Institutul de Istorie Universală „N. Iorga”, iar la 9 iunie 1948, prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale, i-a fost retrasă calitatea de membru al Academiei Române, alături de alte 97 de personalități științifice și culturale românești.
Deși a fost sfătuit încă din 1947 de către prieteni să se refugieze înafara țării, Gheorghe I. Brătianu a refuzat și a continuat activitatea sa științifică pe durata anilor de domiciliu forțat (1947-1950), redactând patru mari lucrări: „Sfatul domnesc și adunarea stărilor în Principatele Române”, „Formules d’organisation de la paix dans l’histoire universelle”, „În jurul întemeierii statelor româneștiˮși capodopera sa, „La mer Noire. Des origines a la conquete otomaneˮ.
În noaptea de 7/ 8 mai 1950, a fost arestat și întemnițat la Penitenciarul pentru deținuți politici de la Sighetu Marmației, unde, fără a fi fost vreodată judecat și condamnat, a murit în noaptea de 23/ 24 aprilie 1953.
Prin grija familiei, rămășițele sale pământești au fost mutate la Ștefănești, județul Argeș, la Biserica Florica, în anul 1971, împreună cu ale unchiului său Constantin I. C. Brătianu, de asemenea mort în temnițele comuniste. Pe placa funerară de la Biserica Florica, familia sa a pus următoarea inscripție: „Au murit la Sighet, neclintiți în credința lor. Osemintele așezate în aceeași criptă la 2.X.1971”.